Utopia unei alte Dâmbovițe

Acum aproape un an aveam o conferință la Șuțu în care am încercat să vorbesc de un București utopic. Atunci îmi închipuiam ce s-ar fi întâmplat dacă unele proiecte ar fi fost făcute altfel, complet altfel. Primul dintre cele luate în discuție a fost sistematizarea Dâmboviței. Sistematizarea de la sfârșitul secolului 19.

Imaginea de sus este ce am fi văzut înainte de această sistematizare de secol 19 (sursa foto). Aia este Dâmbovița tradițională, cea care va fi modificată complet în perioada lui Carol I și, ulterior, în perioada lui Ceaușescu, parte din Noul Centru civic. De la asta plecăm. Un București mai degrabă rural, spațiul public amenajat fiind o surpriză, o excepție de la regula noastră bizantină, balcanică.

Şi apare Carol I şi începe în forţă modernizarea şi occidentalizarea Bucureştiului. Modelul a fost Parisul, dar numai la nivel de discurs (şi legislativ). Practica ne-a omorât, ca de obicei. Altfel, majoritatea proiectanţilor sunt din spaţiul germanic, dar şi ei au Parisul ca model (normal pentru secolul 19).

Mai sus avem planul Cerkez de la 1883, plan pe care apare traseul vechi al Dâmboviţei şi noul proiect de sistematizare. Diferenţe mari în modul în care este privită şi abordată dezvoltarea viitorului oraş. Abandonăm complet imaginea tradiţională, introducem cheiurile, bulevarde şi, fără o strategie clară, clădiri noi cu o arhitectură fără tradiţie pe aceste locuri. Deocamdată…

Dar dacă ne gândim un pic, occidentalizarea avea deja urme clare în Bucureşti. Mă refer la proiecte de urbanism care au transformat oraşul. Un domn rus are câteva idei inovatoare pentru Bucureşti cu aproape 50 de ani înaintea acestei sistematizări a Dâmboviţei. Sigur, el introduce reglementări şi implementează şi noua şosea. Noi i-am dat numele mai târziu. Kiseleff încearcă o modernizare şi o occidentalizare pe filieră rusească (cum ar veni, la mâna a doua), dar nu distruge definitiv oraşul bizantin.

Privim planul Cerkez mai în detaliu, în zona centrală, şi se văd mult mai bine diferenţele de abordare. Vechiul traseu (culoare roşie) urmărea datele naturale ale terenului, oraşul s-a adaptat mai natural la condiţiile de mediu. Noul traseu nu mai ţine cont de asta, aşa era filozofia atunci. Canalul Dâmboviţei este cât mai drept, trecând prin zone diferite ale oraşului fără să îşi schimbe în vreun fel profilul. Nu contează că e centrul oraşului sau periferie…

Ce s-ar fi întâmplat dacă în cazul acesta am fi avut o altă abordare, poate mai adaptată la teren, la oraş, la modul în care acesta funcţiona, la spiritul său. Pe planul detaliat am marcat şi un proiect care a venit ca o completare fericită, Grădina Cişmigiului (se vede doar un pic din aceasta). Aveam deci exemple care au adus o transformare a Bucureştiului, care s-au adaptat mai bine la spaţiul din acele vremuri.

Iată şi proiectul noului canal al Dâmboviţei. Profil transversal şi longitudinal. Dâmboviţa a fost întotdeauna doar o biată gârlă, se mai umfla ea şi inunda zone ale oraşului, dar aici au contribuit şi unele intervenţii ale omului. Şi totuşi era o imagine naturală, specială a Bucureştiului. Sistematizarea lui Carol I anulează orice specific local. Eu văd doar un canal cu taluzuri înverzite, otova dintr-un capăt în celălalt… şi pot să îmi punşi întrebarea de ce nu au preluat de la Paris şi un sistem de canalizare în subteran…

Ce ar fi însemnat o abordare diferită? Cred că în primul rând ar fi fost nevoie de un proiect potrivit cu Bucureştiul acelor vremuri, cu spiritul oraşului, dar care să prevadă o dezvoltare ulterioară occidentală. Occcidentală pentru că acesta era drumul pe care îl alesesem… oricum şi vecinii vor face acelaşi lucru, unii mai devreme, alţii mai târziu.

Ce ar fi fost dacă nu doream o sistematizare care să copieze modelul occidental fără critică? Era nevoie de o amenajare care este potrivită pentru un râu serios, cu debit, aşa cum sunt de fapt râurile marilor oraşe occidentale? Nu e cazul Dâmboviţei noastre… Poate că un proiect mai puţin monumental (pentru acea perioadă) ar fi fost mai oportun…

Cred că am fi fost mult mai câştigaţi dacă s-ar fi mers pe ideea unei amenajări mai naturale, cu maluri gândite ca grădini publice, zone inundabile amenajate specific, preluarea specificităţii terenului şi o adaptare a reţelei stradale la existent. Comparaţi cu ce s-a făcut în interbelic cu asanarea Colentinei.

Poate o astfel de abordare ar fi fost astăzi încă funcţională. Am încercat (cu ajutorul Google Earth) să ofer două imagini a cum ar fi putut arăta astăzi spaţiul central. Scuzaţi fotoşopul de proastă calitate, dar cred că se înţelege ideea. Dâmboviţa ar fi putut fi acelaşi râu de mici dimensiuni, dar având o zonă verde care traversa tot Bucureştiul.

Mai puţin monumental, mai romantic (dacă tot eram noi romantici întârziaţi), mai adaptat la mediul local, mai bucureştean. În timp ar fi putut fi făcute legături cu alte amenajări (Cişmigiul, parcul Operei etc.). Sigur, este o utopie, dar cred că o simplă abordare diferită ar fi putu schimba în bine viaţa Bucureştiului. Dacă nu înţelegem specificul local, aşa cum este el, mai bun, mai rău, o să rămânem veşnic frustraţi şi o să ne împopoţonăm în continuare cu titluri idioate ca Micul Paris.

Şi, poate, acest tip de amenajare ar fi fost neafectată de transformările din anii 80 ai comunismului. Sigur şi Ceauşescu a vrut să transforme o biată gârlă în ditamai râul monumental… Din păcate încă mai păstrăm aceste idei de falsă măreţie. Aşa ne-au plăcut şi ales autostrăzi suspendate, Casa Poporului şi, mai nou, canalul către Dunăre…