La aniversarea de 5 ani de Idei Urbane Adrian a avut o prezentare a celor 10 teze ale patrimoniului, proaspăt lansate de ICOMOS România. Toate bune și frumoase, dar lucrurile nu se opresc aici. Pentru că nu l-am lăsat să depășească prea mult timpul alocat, a anunțat mai târziu, pe blog, leapșa pe care urma să o ”arunce” public la eveniment. Articolul acesta are ca punct de plecare dorința lui Adrian de a porni o dezbatere pe tema Codului patrimoniului, adoptarea acestuia fiind promisiune eternă a fiecărui ministru al culturii.
Ca să atrag și eu atenția asupra acestei probleme am decis să urmez rugămintea lui Adrian de a pune în discuție una dintre aceste teze, cea aleasă de mine fiind TEZA VIII: PROTEJAREA PATRIMONIULUI CULTURAL NAŢIONAL ESTE OBLIGAŢIA TUTUROR, DAR NU TREBUIE SĂ FIE POVARĂ PENTRU NIMENI. Evident că nu am competențe în domeniu, dar pot prezenta o explicație din punctul de vedere al urbanistului. ICOMOS România prezintă pe scurt și care ar fi consecințele tezei, dar și măsurile propuse.
De la început aș vrea să accentuez că patrimoniul (voi discuta în special de cel construit) nu reprezintă un impediment pentru dezvoltarea urbană. Am ajuns să privim prea simplist, să credem că dezvoltarea se poate face doar prin demolare. Tabula rasa este adesea soluția aleasă în orice cazuri, indiferent dacă vorbim de afectarea sau nu a patrimoniului (cu referire clară la cel care este definit ca atare). Este, de fapt, un mod prin care îți arăți limitele ca decident, fie proprietar, administrator sau proiectant. Până la urmă este și mult mai simplu să pleci de la o situație care nu implică folosirea mult mai intensă a creierului. Iar noi în România suntem obișnuiți cu aceasta.
Așa cum se menționează în teza 8, în consecințe, „indiferent de forma juridică de proprietate, patrimoniul cultural aparţine colectivităţii, iar dreptul colectiv primează în faţa celui individual.” Dreptul colectiv poate însemna o stradă nouă, o investiție care presupune expropieri și demolări. Dar nu avem doar o singură soluție. E foarte posibil ca ulterior să avem (poate) surpriza să constatăm că situația nouă nu este mai bună, colectivitatea nu a beneficiat decât temporar de o îmbunățire sau noile probleme apărute sunt mult mai grave decât starea inițială. Acestea sunt elemente de strategie, iar o strategie bine aleasă poate însemna atât prezervarea patrimoniului, proprietate publică sau privată, cât și dezvoltare urbană de calitate.
Un proprietar privat al unui bun de patrimoniu are o obligații stabilite de lege, dar ele pot deveni și oportunități, atât timp cât acest mod de gândire ar fi încurajat. Există destule metode economice pe care alte state le implementează pentru a ajuta proprietarul. Ele vin la pachet cu evidenta educație a colectivității (implicit și a individului), educație care îți definește modul de a privi un bun de patrimoniu. În cazul nostru avem probleme de educație și de respectare a legii. Mai degrabă nu vedem utilitatea respectării legii, oricare ar fi aceasta. Sigur, statul este extrem de lent în implementarea unor măsuri, adesea nici nu afli de posibilul ajutor existent.
Proprietarii privați nu sunt aproape deloc încurajați să reabiliteze patrimoniul deținut. Chiar cei care au posibilități materiale și își pot îndeplini obligațiile asumate prin posesie sunt adesea blocați de o birocrație excesivă, de o administrație coruptă și de reglementări urbanistice complet greșite (sau imposibil de aplicat). Încălcarea legii se face la un moment dat asumat, doar pentru a putea utiliza proprietatea. Există evident și cazurile în care utilizarea proprietății se face cu nerespectarea interesului colectiv. Sigur, statul ca proprietar este poate cel mai prost administrator, nefiind nicio garanție că un monument aflat în proprietatea sa este într-o stare mai bună. Avem exemple nenumărate pe stradă. Toate acestea transformă constant și sigur spațiul public (nu uitați de acel drept colectiv), starea actuală nefiind deloc de invidiat.
Așa se face că în timp am ajuns să apreciem patrimoniul construit mai degrabă din punctul de vedere al stării în care se află. Ceva este apreciat doar dacă este într-o condiție bună, proaspăt renovat sau reabilitat. Nu avem educația de a vedea mai departe, de a percepe fondul și de a înțelege cum s-a ajuns la starea respectivă. Nu ne mai interesează autenticul, valoarea reală. Suntem mult mai atrași de ce pare nou, proaspăt terminat, și poate fi chiar o copie proastă.
Nu avem noi o tradiție prea bună în păstrarea patrimoniului, dar nici nu realizăm ce pierdem. Așa că, într-un fel sau altul, avem patrimoniul pe care…
Multumesc pentru preluare! Coincidenta face ca tocmai Turnul Coltei il dadeam si eu ca exemplu cand faceam un comentariu la prietenul nostru Hungry Mole:
„(…) E interesant ca acea idee a progresului a fost cea care a sacrificat dintotdeauna multe constructii pe care n-ar fi trebuit sa le pierdem din cauza caracterului lor special. Exemplul cel mai bun din Bucuresti este Turnul Coltei. E prima cladire despre care stiu ca a starnit proteste publice ale unor personalitati in vreme, atunci cand s-a demolat. Daca privim retrospectiv, “progresul” era atunci axa nord-sud. Deschiderea acestei axe, din Piata Universitatii de azi pana in Piata Unirii de azi s-a reglementat prima data in 1906, la aproape 20 de ani de la “demolarea preventiva” a Turnului. Sunt imagini pe film care arata ca bulevardul nu era inca deschis complet nici in 1943, la peste 50 de ani de la demolarea cu pricina. Ca la Hala Matache, si acolo progresul n-ar fi fost pus in pericol daca se adapta solutia de trafic. Turnul ar fi putut sa ramana intr-o pastila a lui la fel ca orice alt monument bucurestean de mai tarziu. Interesant cum era acceptabila statuia lui Bratianu in mijlocul drumurilor intersectate in Piata Universitatii dar pentru Turnul Coltei n-au putut gandi o astfel de solutie, nu? De ce acceptam ca Monumentul Aviatorilor are un rol urban exceptional, asa cum sta el falnic in mijlocul bulevardului dar pentru Turnul Coltei nu s-a putut imagina o asemenea postura? Eu cred ca dn cauza ca s-a mers si atunci pe aceeasi mentalitat: “Ori, ori, din doua una”. Mie mi se pare ca e nevoie doar de un efort de mediere sociala, de 10 discutii bune inainte de o singura decizie proasta. Cam despre asta ar fi vorba, despre a vedea cum sa nu producem conflicte artificiale intre progres si patrimoniu definindu-le bine pe amandoua, atat in avantajele cat si in dezavantajele lor. Ca nimic nu vine gratis, totul are un pret social. Alte natii mai destepte decat noi ne dau exemple in acest sens cat nu putem noi analiza intr-o viata … N-avem decat a trage cu ochiul si a mima macar daca publicul larg nu intelege. Ca suntem destul de buni la capitolul “formelor fara fond”, istoric vorbind. Si romanul marseaza si foarte mult pe ce este la moda. “Centrul istoric” nu e interesant pentru valoarea lui cultural si istorica ci pur si simplu pentru ca acum este la moda. Din pacate autoritatile nu numai ca nu sunt in stare sa genereze ceva dar nici macar nu sunt in stare sa se urce pe acest val de oportunitate.”
Tin la teza asta VIII pentru ca dintre toate, asta este una pe care eu insumi am formlat-o.
nu e coincidență, am văzut comentariul de acolo și de aia am amintit de asta 🙂