Următoarea demolare din Bucureşti

Dacă cineva crede că anunţ o demolare sau ştiu unde va fi următoarea, trebuie să-l dezamăgesc. Nu despre asta va fi vorba aici. Aş vrea să pun în discuţie o problemă de dezvoltare urbană a Bucureştiului. Trăim într-un oraş care are o moştenire istorică construită în cele mai multe cazuri prin nerespectarea regulamentelor (în cazul în care au existat), prin interpretarea strict în interes privat a acestor regulamente sau prin nefinalizarea completă a unor proiecte de anvergură. Viziunea de ansamblu şi dezvoltarea durabilă nu sunt prietene cu Bucureştiul şi nu au fost niciodată.

Dacă ne-am plimba pe orice stradă din Bucureşti v-aş arăta nenumărate exemple, din orice perioadă istorică, care intră în una dintre categorii. Fie că ar fi vorba de bulevardele de secol 19, zone dezvoltate imobiliar în perioada interbelică sau comunistă şi perioada post-decembristă, toate au în comun aceste probleme de dezvoltare urbană. Este un „haos urbanistic” (ca să dau apă la moară celor care cred în mituri), dar asta nu înseamnă neapărat că nu există calitate.

Toate aceste probleme istorice generează astăzi probleme cu rezolvări care le par multora doar speculaţii imobiliare, distrugere de patrimoniu sau acte ale „mafiei imobiliare” (mitologie bucureşteană). Nu cred că lucrurile stau chiar aşa.

Pe Dâmboviţa avem un astfel de exemplu, chiar în apropierea Pieţei Operei. O construcţie a „rămas” la o înălţime redusă, vecinii dezvoltându-se mult mai mult. Teoria ne spune că „problema” se va rezolva printr-o plombare, o închidere a frontului. Dar, în acelaşi timp, vom demola ceva, poate de valoare. Cine trebuie arătat cu degetul aici? Poate un viitor dezvoltator care închide frontul, cu preţul demolării. Poate cei care au construit în jurul casei, construcţii poate la fel de valoroase acum. Poate totul ar trebui să rămână aşa, poate nu este o problemă.

Un alt exemplu îl găsim pe strada Dr. Paul Orleanu şi Apolodor, o zonă afectată de demolările pentru noul Centru Civic. Suntem în spatele blocurilor de pe bulevardul Unirii, dar casele marcate au fost salvate. Au fost salvate de distrugerile din perioada comunistă, dar soarta lor a fost clară în momentul în care imobilul din stânga (de la strada Sfinţii Apostoli) a fost construit cu o înălţime mult mai mare. Calcanul acela ne indică soluţia probabilă. Indiferent de perioadă, soluţia pe o piaţă liberă şi într-un oraş care se dezvoltă natural ar fi de completare, de preluare a înălţimii (poate chiar o legătură plăcută cu restul frontului de înălţime sensibil redusă). Poate nu e singura soluţie, dar este una plauzibilă.

Revenim pe cheiul Dâmboviţei, în apropiere de Piaţa Naţiunile Unite. Un alt caz în care mai multe construcţii au fost „depăşite” de avântul dezvoltării ulterioare. Haos sau doar un mod specific bucureştean? Demolarea acelor case ar fi un act de distrugere a patrimoniului doar pentru speculă imobiliară? Nu cred.

Pe strada Maria Rosetti avem un alt exemplu al dezvoltării bucureştene. Două case între două blocuri, clădiri înalte din perioade complet diferite din punct de vedere al modului de construire. Şă în acest caz cred că demolarea şi „întregirea” frontului ar putea fi justificate.

Toate aceste exemple ar putea presupune demolări şi, mai mult ca sigur, acestea s-ar face chiar cu respectarea regulamentelor actuale. Discuţia principală, pornind poate de la aceste exemple, ar trebui să fie despre modul în care vedem dezvoltarea urbană a Bucureştiului. Reglementările urbanistice sunt doar o parte din aceasta. O mică parte. Discuţiile se vor purta doar în jurul regimului de înălţime, a POT sau CUT. Accentul cred că ar trebui pus pe strategie.

Din păcate nici cei care dirijează administraţia, nici investitorii, proiectanţii şi nici cei care „apără” oraşul de toate relele nu cred că văd mai departe de cazuri punctuale. Schimbarea cred că ar trebui să vină din completa modificare a strategie de dezvoltare. Modul actual al edificări nu are probleme doar din cauza unor reglementări sau regulamente sau din cauza încălcării acestora. Schimbarea ar trebui să plece de la o situaţie actuală clară, situaţie definită ca stare de fapt pentru viitor în dezvoltarea vecinătăţilor. Schimbarea ar trebui să includă chiar şi modul în care noi suntem pregătiţi să încălcăm legea, să genereze regulamente specifice.

Urbanismul derogatoriu a fost şi este permis pentru că unii ori nu au avut viziune ori se putea câştiga mai mult ulterior. În acelaşi timp şi regulamentele au fost întocmite prost, generalist, pentru o societate care nu avea cum să le respecte. Probabil că încă nici nu vrea. În cazul acesta orice reglementare extrem de strictă oricum nu va avea succes. Soluţia s-ar putea găsi în negocierea şi studierea individuală şi specifică a fiecărei zone şi parcele. Arhitectura şi urbanismul nu ar trebui să fie părţi distincte ale unui proiect, ci, mai degrabă, două specializări care să conlucreze constant pentru investiţie (evident că nu ar fi singurele specializări).

O astfel de schimbare ar presupune însă şi modificare multor legi, schimbări majore în administraţia locală şi generală. Îmi e teamă că aşa ceva nu se va face în viitorul apropiat. Eu rămân optimist şi sper că următoarea demolare din Bucureşti va fi cea a modului actual în care dezvoltăm oraşul.

(sursa tuturor imaginilor de fundal Google Maps)