Încep astăzi o serie de articole prin care încerc să-mi explic mie în primul rând, cum este Bucureștiul din punct de vedere urbanistic, cum am ajuns aici și cât de multe lucruri țin de un fel de tradiții locale. Cred că mare parte din abordarea noastră se rezumă la parcelă, la bucățica pe care o putem controla/aborda cumva. Asta este și explicația pentru denumirea de urbanism de parcelă, termen pe care cred că l-am mai auzit, dar nu aș putea spune exact unde și dacă pus în acest context.
Trebuie să spun încă de la început că mi se pare că există câteva elemente care „se moștenesc”, fiecare perioadă având de multe ori același tip de actori implicați, cu aproximativ aceleași idei și abordări. Voi încerca să trec mai rapid prin partea istorică și legăturile cu ambițiile trecutului vor fi doar elemente punctuale pe care le voi introduce ca argument că lucrurile nu se schimbă chiar așa de mult. Voi încerca să vorbesc despre administrație, despre proiectanți, despre beneficiari și, printre aceștia, și despre politicieni. În orice caz, orașul și urbanismul nu au cum să fie foarte diferite de cum suntem noi, bucureștenii oarecare, căci din masa asta apar toți cei menționați mai sus. Orașul nu are cum să fie miraculos mai bun decât suntem noi.
Pentru primul articol din serie am să vorbesc despre planurile de urbanism pentru întreg orașul. Alea care ar trebui să fie, să se facă și refacă și pe care cumva am încercat să le ocolim cât mai mult.
Planurile pentru întreg orașul
Fie că le spunem plan director de sistematizare, plan general de sistematizare, așa cum erau numite în trecut, sau (astăzi) Planul urbanistic general – PUG, documentele astea au fost de cele mai multe ori lipsă. Se discută, se lucrează, se dorește, dar nu se reușește. Realizarea, aprobarea sau implementarea acestor documentații sunt niște chestii care macină administrația bucureșteană, proiectanții, și (mai rar și doar pe alocuri) politicienii.
Oricum ne-am uita în trecut, Bucureștiul a avut în toată istoria lui doar 3 planuri generale de urbanism. Trei planuri mari și late (anii în ordinea în care au fost aprobate): 1921, 1935 și 2000. Câte planuri am avut? Trei în… La categoria planuri generale de urbanism nu intră regulamente (organice, de alinieri sau de alte feluri), strategii, studii sau orice alte lucruri care s-au făcut, desenat, gândit și imaginat. Atât am putut până acum. Nu discut calitatea acestor documentații, nu acesta este scopul articolului.
Pe scurt avem primul plan aprobat în 1921, trec 14 ani și se reușește aprobarea în 1935 pentru al doilea. Cumva reușim să punem 65 de ani până la următorul, cel aprobat în 2000, și deocamdată doar 26 de ani de atunci. Încă mai numărăm până la viitoarea aprobare… Deci începe să se contureze o idee simplă: elementul politic a avut întotdeauna altceva de făcut și administrația a susținut aceasta. Dar să vedem un pic mai detaliat cum au reușit politicienii români să fie atât de hotărâți în toată istoria orașului.
Antebelicul și bazele
Cum am ajuns să avem primul plan de sistematizare abia în 1921? Politicienii au fost încă de la început foarte eficienți și profesioniști. Dacă bazele sunt puse prin Regulamentele organice impuse de ruși, abia în 1867 reușim să ne facem niște legi contemporane și, datorită în special lui Cuza, începem să avem și noi niște instituții. Lucrurile oricum se mișcau încet și noi nu am fost niciodată campioni la modernizare, cumva reușind abia pe la început de secol 20 să avem legi, funcționari și administrație apropiate de modernitate. Între timp am devenit și independenți, deci au existat și probleme mai importante la nivel de existență a țării, dar ne duceam în direcția bună.
Abia în 1906 se reușește un concurs pentru întocmirea unui plan. Fără rezultate. Iarăși discuții, din nou interes crescut, astfel că… Mai trec 10 ani și li se dă voie unor specialiști să se apuce de un plan. Primul război mondial ne suprinde și se ia o pauză. Succes din nou! Abia în 1919 se finalizează toate modificările și după încă 2 ani, hopa, primul plan se aprobă în 1921. Deci, primul plan era de fapt cam vechi, cam utopic, dar măcar exista și a fost în vigoare 14 ani.
Interbelicul s-a mișcat un pic
În 1927 se apucă de proiectare. Se descoperă, ca de obicei, că nu prea se știe exact ce e în oraș, se analizează, se discută, se mișcă câte ceva. Practic 7 ani s-a cam discutat și făcut analize ale existentului. S-a constatat că e cam rău, cam dezastru în multe puncte esențiale pentru o viață normală chiar și pentru perioada respectivă. Până la urmă primarul intervine în 1934, după 7 anișori, și se trece chiar la întocmirea planului, care se și aprobă în 1935. Avem plan nou, mai modern, nimic revoluționar, dar este cel care intră în mitologia bucureștenilor care se interesează de urbanism și cel din care se vor lua proiecte și idei chiar și la mult timp după.
Mi se pare interesant de citit și partea de memoriu, cu analizele existentului. Este descrisă perioada/viața interbelică, există și date, iar imaginea nu este deloc bună. Practic, pe multe domenii analizate este dezastru. Realitatea pe cifre nu are nicio legătură cu miturile pe care le cred mulți bucureșteni.
Sigur, planul a avut și ghinionul să apară destul de aproape de începerea celui de Al doilea război mondial, dar a rămas în vigoare până la schimbarea survenită în perioada comunistă. Nu am găsit informații despre anul în care a fost abrogat oficial, dar nu înseamnă că mai era utilizat în mod practic și în război sau după 1945.
Comunismul centralizat-dezorganizat
Oficial abia în 1952 se decid tovarășii să aprobe o hotărăre prin care să facă primul plan în stil socialist. Sigur, ei s-au ocupat în continuare cu alte treburi de reorganizare a vieții altora, așa că abia la 5 ani de la nașterea republicii reușesc să discute despre plan. Și discută tocmai până în 1959 când reușesc să aprobe o schiță a planului. Și așa am rămas până la final.
Politicul din perioada comunistă era la fel de priceput în decizii și nu reușește în 45 de ani să facă niciun Plan general de reconstrucție socialistă. În toată perioada au făcut doar schițe pentru plan, schița fiind prevăzută în legislația de atunci, dar doar ca o etapă premergătoare planului.
Încă o dovadă că poți să construiești mult și fără să ai planul general. În antebelic și interbelic, specialiștii și parte din administrație se plâng că se construiește mult și ilegal, fără niciun control. În comunism s- rezolvat partea asta de control, dar tot fără a avea un plan implementat. Administrația era la fel de eficientă. La fel ca în toate perioadele, politicul a luat deciziile pe care le-a dorit, când a dorit, administrația fiind un sprijin serios în modul acesta de dezvoltare a Bucureștiului.
Anii 90
După ce am reușit să ieșim cumva din comunismul românesc vin anii 90 și multe speranțe pentru mulți. Partea de urbanism are o șansă diferită și politicul decide cumva să-i lase pe proiectanți să facă un plan. După atâția ani de schițe de sistematizare, iată că trecem și noi la un urbanism mai aproapiat de contemporaneitate. Pentru mine aprobarea noului Plan urbanistic general (PUG) din 2000 este cumva o minune, nu doar privind decizile politice ale perioadei, dar având în vedere întreaga istorie a politicienilor locali și eficiența administrației bucureștene.
Se reușește nu doar proiectarea unui PUG, dar și aprobarea lui. Bucureștiul are din nou un plan general, cu unele idei cam vechi, fără modernitate, dar măcar există. Și cu el am rămas până azi. Trebuie luat în calcul că atât proiectanții, specialiștii implicați, cât și administrația și politicienii erau formați într-un sistem care dispăruse brusc. Experiența și cunoștiințele lor erau influențate de perioada de formare și, până la urmă, este un plan care părea adecvat pentru societatea românească a acelor timpuri.
După 26 de ani
Atât au trecut de la aprobarea PUG și lucrurile nu s-au dezvoltat chiar cum au visat proiectanții. Astăzi nu avem un plan nou, îl tot prelungim pe cel din 2000, până când se va mișca politicul din nou și va decide că e timpul să respecte niște legi pe care tot ei le-au votat.
Partea contemporană o voi discuta mai detaliat în următoarele articole, privind mai aproape atât administrația, dar și investitorii, fie ei mari sau mici. În felul acesta mă voi apropia de ce cred eu că este o constantă a dezvoltării Bucureștiului, acest urbanism de parcelă. Planurile generale nu sunt agreate pentru că ele pot stabili un cadru egal și echilibrat pentru toți cei implicați.
Cred că politicienii nu doresc o dezvoltare pe care să nu o poată controla și utiliza. Cred că administrația este divizată între cei care vor ceva bun, profesionist și contemporan pentru București, între cei care vor să controleze/administreze cu un interes personal sau de grup și între cei care pur și simplu sunt incompetenți. Cred că investitorii mari sau mici, fiecare cu interesul propriu, au o contribuție decisivă la acest sistem. Nu cred că putem avea o clasă politică și o administrație diferită de societatea în care trăim. Fiecare are contribuția sa.