În fiecare dimineaţă îşi lua scaunul şi se aşeza afară, în faţa casei. Avea la el ţigări şi o cană mare de cafea şi se entuziasma de ce ar putea să descopere nou. Mare lucru nu făcea. Stătea cam o oră şi privea trotuarul de vizavi. De fapt nu îl interesa chiar trotuarul. Nu avea impresia că e vreun loc special. Dimpotrivă. Era un banal trotuar dintr-o zonă de case, un cartier vechi, aşa cum îi plăcea vecinului să se laude.
De la ora opt şi ceva îşi rezerva zilnic o oră să privească lumea care trecea pe trotuarul vecin. Şi lumea se îmbulzea la ora aia doar pe partea aia de stradă. Nu ştia dacă ceilalţi o făceau special, ca să aibă el ce să vadă, dar, sigur era că ceva îi atrăgea, pe partea lui nu voia nimeni să treacă.
Toţi se grăbeau foarte tare. Probabil că aveau treburi importante. În ciuda vitezei lor, el tot avea destul timp să îi vadă pe fiecare în parte. Avea atât de mult timp încât avea scenarii destul de dezvoltate cu fiecare în parte. E adevărat că pe unii îi ştia de mult. Cu unii a fost în concediu, cu cele două doamne a avut o excursie-aventură un weekend întreg, tocmai în Grecia. Pe domnul tinerel l-a ajutat să divorţeze rapid. Nu ştia dacă e căsătorit, dar avea o faţă de parcă o merita. Cu trei băieţi a stat de câteva ori la bere, şi pe pensionara aia a ajutat-o să îşi care punga cu crăci de oţetar. La un moment dat a dat cuiva special şi un cadou.
Practic asta făcea el pe trotuarul pe care nu trecea nimeni. Se uita la oameni şi îşi închipuia ce fac ei, cine sunt, ce bucurii sau probleme au. Cu unii interacţiona în aceste scenarii. Se distrau, vorbeau prostii sau se certau. În fiecare dimineaţă, într-o singură oră, îşi deschidea universul populat de poveşti ireale cu oameni care treceau pe acolo în viteză. Habar nu avea de ce se grăbeau şi nici nu i-a trecut prin cap să îi întrebe. De fapt, nu prea l-a interesat.
Ştia doar că graba asta nu avea cum să-i ajute cu nimic. Asta a fost o concluzie care i-a schimbat viaţa. Atunci s-a decis să şi facă ceva practic. A pus mâna pe telefon şi a anunţat o problemă la reţeau electrică. A doua zi tot trotuarul de vizavi era împărţit de un şanţ foarte puţin adânc, dar destul de lat pentru a te incomoda. Succesul i s-a părut sigur, dar realitatea era alta. Personajele sale au început să meargă şi mai repede, spaţiul de trecere fusese îngustat, dar nu blocat. O chestie de fizică.
Dimineaţa următoare şi-a dat seama că nu mai are capacitatea să îşi facă scenariile. Pur şi simplu nu mai avea nici el timp. Oamenii mergeau prea repede şi abia dacă se mai salutau în mintea lui. Singura soluţie pe care a mai găsit-o a fost să rupă indicatorul de la colţul străzii şi să-l înfigă în şanţ. Patru zeci era acceptabil pentru el, se descurca la viteza asta.
Fotografia este a Laurei. Textele din această categorie pot avea legătură cu fotografia, dar nu e obligatoriu. Orice asemănare cu persoane, situaţii sau clădiri din realitate, este pur întâmplătoare.