Zilele trecute am aflat de un interesant articol al domnului arhitect Bogdan Pop în care se pune în discuţie starea actuală a arhitecturii româneşti. Articolul Arhitectura noastra si cinematografia lor este o interesantă comparaţie între atitudinea noului val din cinematografia românească şi modul de existenţă profesională a arhitecţilor români.
Povestea unei bande de tineri rebeli care cu mainile aproape goale au luat “Un Certain Regard”, “Caméra d’or”, “Palme d’or”, “Ursul de Aur” – sa mentionez doar varfurile varfurilor – este una inpresionanta.
Aproape un scenariu neverosimil hollywoodian.
Pornind de la exemplul celor care au avut un succes internaţional în cinematografie domnul Pop se întreabă când va reacţiona sau va exista o „bandă de tineri rebeli” în arhitectură. Când va exista aceea presiune asupra sistemului, presiune care oblige la schimbarea acestuia şi în cele din urmă la creşterea calităţii în arhitectura noastră. Domnul arhitect Pop introduce şi un termen de „arhitecţi politicieni”, termen explicat în articol, prin care îi defineşte pe cei care au creat, gestionează şi păstrează acest sistem în beneficiul lor personal.
Pana cand “arhitectii politicieni”* – vedete sau nu – nu vor simti o adevarata presiune din partea tinerilor arhitecti vor continua
sa obtina proiecte folosindu-se de functiile ocupate, in primarii, ministere, comisii, mincu, oar, rur si alte organizatii profesionale,
sa-si aprobe propriile proiecte in comisii,
sa intrebe candid ce confict de interese exista in aceste situatii,
sa fie pasivi la problemele reale ale breslei si care nu le aduc atingere directa,
si, eventual,
sa iasa cu pozitii publice slabe in cazuri de abuzuri extreme ale autoritatilor.
sa iasa cu pozitii publice fatarnice in care solicita – cui ? – organizari de concursuri.
De gura lumii. Fara niciun efect practic.
Ce uită totuşi domnul arhitect să precizeze este faptul că succesul internaţional al filmelor româneşti recente nu este şi un succes naţional. Sau nu pare a fi. Premiile generează discuţii, publicitate şi felicitări în ţară, dar nu o schimbare reală. Beneficiarii filmelor nu apreciază aceste produse şi nu sunt încurajaţi să o facă. În faţa raftului cu filme româneşti din orice magazin vei fi asaltat în continuare de realizările lui Sergiu Nicolaescu, de filme de duzină, de rahaturi „autentic” româneşti.
De ce mă refer la beneficiari? O fac pentru că arhitectura are un dezavantaj, sau calitate. Ea este oferită şi realizată pentru un anumit beneficiar. Acel beneficiar este încă blocat în educaţia sa cultural-arhitectural la momentul „neoromânescului de aur” sau al Ateneului Român ca standard maxim posibil. Beneficiarul este privat sau reprezentat de o instituţie a statului, dar cu acelaşi grad de educaţie. Îmi este teamă că posibila existenţă a proiectării de calitate este grav afectată de această lipsă. Sigur că s-ar putea depăşi această stare de fapt, dar, ca în cazul cinematografiei, e posibil să dureze mai mult timp şi să fie o evoluţie treptată.
Identificarea „arhitecţilor politicieni” este foarte corectă şi reprezintă doar o mică parte a problemei. Sistemul pe care aceştia l-au perfecţionat este întreţinut şi de elementele care ar trebui să educe beneficiarii. Revistele de arhitectură, multe lucrări de specialitate şi alte evenimente publice aduc în prim plan aceeaşi oameni, aceleaşi „elite de carton” ale arhitecturii româneşti. Sigur, în discursul public, vom vedea aceea atitudine superioră, de cunoscător al fenomenului, de iniţiat mistic. În realitate, în proiectarea, aprobarea şi realizarea unei construcţii sunt modificări de substanţă. Discursul oficial este doar gargară, iar realitatea mă face să cred că doar trecerea timpului va rezolva această problemă.
Revenind la comparaţia cu filmul românesc, cred că merită precizat faptul că nu ştim deloc câţi arhitecţi români lucrează în străinătate, câţi studenţi români învaţă în universităţi străine şi câţi fac parte din colective care câştigă concursuri de arhitectură reale. Poate că există deja acestă generaţie, dar nu se manifestă pe plaiurile mioritice. Nu trebuie uitat că regizorii români tineri au spus întotdeauna în mod public exact cine, cum şi cu ce foloase conduce sistemul. E cazul, cred, să începem şi noi să vorbim în public cu exemple clare, cu precizarea numelor acestor „titani” ai arhitecturii româneşti.
Semne de schimbare sunt, poate doar timide, dar criza din domeniu i-a făcut pe unii să devină din ce în ce mai vocali şi mai deschişi în discuţii. Dacă în domeniul arhitecturii există încă mici exemple că lucrurile se schimbă, în urbanism, acolo unde mulţi „arhitecţi politicieni” sunt zei, starea de fapt este şi mai gravă. Arhitectură de calitate se mai face în România, dar urbanism deloc. Suntem doar desenatori şi interpreţi a unor texte şi planuri, idei şi viziuni ale unor profesionişti de care este greu să scapi.