Să ne mai lamentăm un pic

La evenimentele publice în care se aduce în discuţie arhitectura bucureşteană, dezvoltarea oraşului sau frânturi de istorie am constatat un fenomen interesant. Există o lamentare generală, lamentare stârnită de prezentator, moderator etc şi preluată şi exagerată de public. Evident că nu în aceste situaţii apare lamentarea. Nu acolo se naşte ea, dar în astfel de cazuri o văd eu.

Tema acestei lamentări continue este starea oraşului, dezvoltarea asta haotică care sigur ne conduce către un final apocaliptic. Lamentarea presupune glorificarea trecutului şi îngroparea definitivă a viitorului, căci, la aşa un prezent, cine mai poate spera la un viitor decent. Privirea asupra trecutului este în multe cazuri înceţoşată. Se aleg elemente pozitive, cele negative fiind discutate în glumă. Aproape totul a fost pozitiv în trecut şi aşa apare şi mitologia, cea care ne ajută să scăpăm de prezentul pe care nu prea îl înţelegem. Comparaţia trecut-prezent este menită doar să arate cât de rău este astăzi, elementele folosite fiind adesea din categorii complet diferite.

Un simplu exemplu este cel în care palate şi vile de pe Calea Victoriei sunt puse în balanţă cu blocuri moderniste din perioada socialistă a edificării cartierelor sociale. Este o comparaţie absolut logică şi asta pentru că, dacă am fi trăit în trecut, toţi eram boieri bogaţi, nobili cu avere imensă sau industriaşi de succes. Nimeni nu ar fi fost sărac, doar era perioada de aur. Care perioadă de aur? Alegeţi voi, dar să fie înainte de comunism, comunismul, şi numai el, fiind cel care a distrus tot ce era bun în ţara asta. Mergând pe această idee putem presupune că tot ce a apărut după instaurarea acelui regim nu are nicio valoare, iar asta înseamnă să ne lamentăm pentru a găsi o justificare şi un vinovat extern.

Lamentarea am întâlnit-o la oameni de diferite vârste, nefiind un monopol aici. În cazul nostru, prezentul este ratat doar pentru că alţii au distrus elita. Câtă forţă are această populaţie pentru a nu îşi regenera elita? Au trecut zeci de ani şi, mă gândesc, poate că problema nu este neapărat în apariţia comunismului. Asta sigur nu ar mai constitui o explicaţie pentru prezent şi pentru faptul că nu vrem să ne asumăm vreo vină. Arhitectura a fost întotdeauna un foarte bun barometru al civilizaţiei unui popor. Construim cum suntem.

Revenind la veşnica lamentare am identificat şi elementele celor care nu vor să afle mai mult. Nu spun neapărat că este o lipsă de informaţie asimilată, de cultură în domenii pe care le pui în discuţie şi, asta este cel mai haios, în care propui şi soluţii miraculoase. Publicul începe lamentarea printr-o întrebare: ce este de făcut? În aceste patru cuvinte se strânge tot amatorismul şi lamentarea generală. Întrebarea nu se pune pentru a afla un răspuns deştept sau de orice fel. Nu, deloc. Rolul acesteia este de a-i da posibilitatea prezentatorului de a confirma publicului toate nevrozele, fricile şi explicaţiile false pe care le are. Întrebarea este nevoia de confirmare din partea celui care, aparent, ştie mai multe. Şi acesta răspunde. Răspunde răspicat şi sigur pe sine. Răspunde prin continuarea lamentării, pentru că şi el are nevoie de asta.

Şi uite aşa continuăm să ne minţim. Cei care „ştiu mai multe”, cei care cresc lamentarea în discursul public ne vor explica în continuare că blocul de locuinţe este ceva nefiresc, nespecific tradiţiei noastre, că în oraş trebuie să locuim toţi în case pe pământ, că numai înainte se făcea arhitectură, că metalul şi sticla distrug societatea, că blocurile sunt gri, că se demolează mai mult decât în comunism, că e nevoie de arhitectură unitară, că e haos urbanistic, că… Gata, m-am lamentat destul!