Profesioniştii arhitecţi şi urbanişti

Revoluţia din 89 a adus ceva schimbări şi în breasla arhitecţilor şi a urbaniştilor (oficial nu exista atunci această meserie). Profesia a trecut de la unicul client al perioadei , statul, la democraţia în care oricine putea fi investitor. Aceste modificări au adus o eliberare pe care puţini au fost în stare să o înţeleagă şi mai apoi să o folosescă în mod profesionist. Orice act de creaţie arhitecturală şi urbanistică postdecembristă este un rezultat direct al profesionalismului acestora.

Această profesie este prin definiţie una liberală, iar modul în care reuşim să o exercităm ţine de pregătire, cultură şi chiar şi moralitate. Primul şoc al arhitecţilor şi urbaniştilor în democraţie a fost dispariţia justificării produselor create. Zeci de ani singura explicaţie pentru calitatea arhitecturii şi urbanismului în România a fost directiva de partid sau chiar mai simplificat, ordinul dat de Ceauşescu, ca exponent al modului în care se luau deciziile. Oricare ar fi fost rezultatul construit, arhitecţii şi urbaniştii şi-au justificat ratarea prin incriminarea partidului şi conducătorilor din perioada aceea. Sistemul este de vină pentru colaborare, efectul creaţiei este justificat doar prin cauza reprezentată de comanditarul totalitar.

Aceeaşi proiectanţi din vremea regimului comunist au continuat să lucreze după schimbarea regimului politic. După şocul pierderii vinovatului principal pentru calitatea slabă a proiectelor, arhitecţii şi urbaniştii s-au reorientat. După o perioadă de încercări de adaptare vinovatul este din nou comanditarul. Acesta are banii, puterea de decizie şi îşi poate impune ideile. Vinovaţii sunt ceilalţi, iar proiectantul este nevoit să creeze orice ca să nu „moară de foame”. Beneficiarul needucat, cu bani făcuţi peste noapte, cu interese meschine şi strict personale este cel care dictează. Ca să supravieţuieşti te mulezi din nou doar pe dorinţele comanditarului.

Dacă pot accepta că în perioada comunistă era vorba strict de o încercare de supravieţuire, astăzi aceleaşi explicaţii sunt un semn de nesimţire şi bătaie de joc. Deontologia profesională este doar un element de discurs fără semnificaţie. Codul deontologic al arhitecţilor şi cel al urbaniştilor sunt doar declaraţii fără legătură cu realitatea. Ce vedem astăzi pe stradă, clădiri, spaţii urbane şi orice element construit, sunt rezultatul pregătirii şi capacităţii profesionale şi morale ale arhitecţilor şi urbaniştilor.

Cum se face astăzi proiectare? Fiecare localitate are un P.U.G. (Plan urbanistic general) care are două roluri mari şi late: este un plan director pentru dezvoltarea spaţială şi conţine reglementările necesare construirii. Pentru modificări  şi reglementări detaliate ale acestuia se utilizează P.U.Z. (Plan urbanistic zonal) şi P.U.D. (Plan urbanistic de detaliu). Acestea ar fi pe scurt planurile urbanistice care se ocupă de o localitate.

Cum se face urbanism în România? 99% din cazuri urbanismul în România înseamnă doar definirea edificabilului maxim, POT maxim şi CUT maxim şi regimul de înălţime. Atât şi nimic mai mult. Practic urbanistul român se ocupă doar cu definirea unui volum general în care se pot înscrie viitoarele clădiri. Pentru a aproba un proiect de urbanism se „trece” prin mai multe comisii. Prima este cea a specialiştilor (Comisia de urbanism) care are doar rol consultativ, apoi se iau toate avizele necesare, poate presupune o comisie de trafic sau cea de mediu, restul aprobărilor fiind tehnice (reţele edilitare, etc). Se constituie astfel un dosar mare care este depus la Comisia de urbanism a consilierilor locali. Aceasta aprobă sau nu documentaţia, în principiu se verifică doar existenţa tuturor avizelor şi acordurilor. Urmează votarea în şedinţa consiliului local sau general, proiectul şi reglementările având astfel caracter de lege.

Cum se face arhitectură în România? Proiectul de arhitectură având toate avizele şi acordurile precizate prin certificatul de urbanism este depus la primărie. Dosarul este verificat dacă conţine toate planşele, avizele şi acordurile, apoi fiind eliberată autorizaţia de construcţie. Am descris pe scurt procesele prin care trec două documentaţii importante. Documentaţia de urbanism este, în cazul cel mai simplu şi norocos, verificată, discutată şi modificată în mai multe comisii de specialişti şi consilieri, iar apoi votată de consiliu. Documentaţia pentru autorizaţia de construcţie este în cazul cel mai simplu doar verificată de o singură persoană din cadrul administraţiei.

Pe scurt şi poate un pic exagerat: orice documentaţie de urbanism aprobată este rezultatul unor modificări realizate de mai multe elemente, iar cea de arhitectură doar o aprobare a unui funcţionar. Discrepanţa este majoră, iar discuţia se duce întodeauna în jurul planurilor urbanistice. Este un mod de neasumare a rezultatelor reale. Nu trebuie să uităm că în cazul acestora este vorba de două elemente importante: reglementările sunt cele maxime, arhitectul nefiind obligat să „umple tot volumul”, iar al doilea este faptul că a fost votată de consiliul pe care toţi locuitorii l-a ales.

Revenind la deontologia profesională aceasta nu există nici în cazul proiectanţilor de arhitectură, nici de urbanism. Elitele din domeniu sunt cele care au lucrat în perioada comunistă şi în multe cazuri şi-au făcut un titlu de glorie din cantitatea de proiecte. Elitele care ar trebui să fie un exemplu pentru proaspeţii absolvenţi sunt în acest moment doar o barieră pentru dezvoltarea profesională corectă. La momentul terminării şcolii ai speranţa că intri într-un domeniu profesional de elită. Dezamăgirea oferită de realitate este doar o continuare a situaţiei din şcoală. Sistemul funcţionează în acelaşi mod pentru că este administrat şi girat de aceeaşi specialişti.

Discursurile pompoase, învinovăţirea beneficiarului sau a administraţiei nu pot ascunde faptul că avem arhitectură de proastă calitate şi deloc urbanism. Doar modificările legislative nu vor schimba funcţionarea acestui sistem care produce nonvalori din primul an de facultate până la ultimul proiect realizat în calitate de proiectant.