Mituri bucureştene

Mi s-a părut întotdeauna interesant, pe de o parte, şi haios, pe de alta, cum este perceput oraşul nostru prin prisma unor imagini complet false. Să le spunem mituri. Mituri bucureştene. Acestea pot fi pozitive sau negative în ce priveşte tocmai modul de precepţie şi relaţionare cu spaţiul în care existăm. Şi sunt destul de multe, iar cele mai haioase (sau idioate, depinde de starea de spirit) apar sub forma unor prezentări PowerPoint. Nu am exemple la îndemână, dar sigur aţi lăcrimat la una dintre acestea.

Cine face aceste prezentări? Mai bine m-aş întreba cum apar miturile bucureştene? Pleacă de la un dram de adevăr? Lansează cineva o istorioară? Cine? Aş fi interesat dacă există un studiu al acestor mituri, basme sau poveşti nemuritoare. Ar fi interesant de studiat aceste mituri pe care ajungem să le propagăm, chiar fiind informaţi despre oraş.

Mitul „micului Paris”

Ăsta este cel mai tare, cel mai cunoscut. Noi avem aici un oraş de succes, ceva mai mic, dar probabil că tocmai din această cauză şi mai drăgălaş. Comparaţia trebuie făcută neapărat cu ceva superior (sau perceput ca atare). Orice zonă mai veche de 70 de ani ne aduce aminte de Paris. Sigur, nu de actualul Paris, căci majoritatea românească ştie şi a văzut că Parisul e astăzi foarte murdar, dar de un Paris mai vechi, mai belle epoque. Până la urmă e normal să comparăm vechi cu vechi, oricare ar fi perioada aleatoriu aleasă.

Mitul acesta nu e nou. Mulţi bucureşteni din diferite epoci au visat la această comparaţie, dar realitatea este alta. „Micul Paris” lucrează foarte bine cu alte basme care adorm idioţi.

Hausmann

Ei, acesta este un mit al „specialiştilor”. Sunt cei care au auzit de urbanismul secolului 19. Mitul acesta poate fi folosit în mai multe feluri. Poţi să-l aduci în discuţie ca argument pentru dezvoltarea unei zone, în principiu fiind justificarea supremă pentru orice demolare, sau poţi dovedi exact veridicitatea poveştii cu „Micul Paris”.

Aici cred că se poate impune menţionarea unor alte mituri ale „specialiştilor” în orice tip de dezvoltare urbană. În orice discuţie serioasă trebuie să fie aruncate următoarele: bicicliştii din Olanda şi Danemarca (specific Copenhaga, pentru specialiştii totali), Bogota şi primarul său, oraşul-grădină (adesea fără o identificare spaţială clară) şi, dacă chiar doriţi să nimiciţi adversarul, refuncţionalizarea spaţiilor industriale (preferabil exemple din Londra, oraş de care a auzit toată lumea).

Arhitectura tradiţională

Acesta este unul dintre acele mituri care îţi permit să jonglezi cu istoria. În general ar fi destul de greu de definit care este arhitectura tradiţională bucureşteană, dacă există aşa ceva, dar creatorul de mituri va alege o perioadă în funcţie de interesul de moment. Depinde şi de câte ştii despre istoria oraşului şi stiluri arhitecturale. În orice caz, prima dintre arhitecturile „tradiţionale” este cea de sfârşit de secol 19 – început de secol 20. Aici avem eclectismul stilurilor, clădirile boierilor de pe Calea Victoriei (cred că şi aici avem un sub-mit) şi cele din mahalaua cu acele locuinţe vagon. Toate sunt la fel şi toate sunt tradiţionale.

Altă arhitectură tradiţională este reprezentată de stilul neoromânesc (neo-brâncovenesc sau naţional). Da, aşa da tradiţie. Adesea totul se reduce la decoraţie, dar nu contează. Important este că ne aduce aminte şi cu alte elemente de o arhitectură adesea rurală. Sigur, e o interpretare, pentru că acum suntem oraş, dar, în esenţă, pe plaiurile noastre, urbanul nu are o tradiţie prea lungă. Repet, contează să alegem aleatoriu ce înseamnă tradiţional.

Cred că aici poate fi adus în discuţie şi mitul tipului de construcţie. Aparent, construcţia tradiţională bucureşteană nu are mai mult de parter. Poate, în cazuri extreme, putem avea un etaj. Acest mit este susţinut de cei care încă nu au scăpat demult de mentalitatea traiului în bordeie sau s-or fi născut într-o comunitate de troglodiţi. Cred că mitul acesta a apărut în urma dezvoltării urbane naturale de la început de secol 20, moment în care destui s-au simţit jigniţi în simţirea românească autentică.

Nu neg că aş mai putea aduce şi alte completări, poate cu mituri mai mici, dar care pot intra în această categorie. Interbelicul este perioada de aur a Bucureştiului (acesta s-ar putea să fie de câţiva ani un mit puternic şi important). Vechi este mai bun (prin vechi înţelegându-se tot ce s-a construit înainte de regimul comunist). Mahalaua este o chestie tradiţională, în discursul mitologic aceasta fiind „tradiţională” de la venirea lui Traian şi până la comunişti.

Blocurile comuniste

Acesta cred că este un mit-categorie. Aici intră tot ce nu poate fi definit clar ca arhitectură tradiţională. Nu contează perioada, stilul sau tipul de locuire. Adesea se întâmplă ca unele construcţii din perioada interbelică să intre lejer în acestă categorie. Probabil că starea fizică le împinge către aceasta, dar, mă gândesc, şi faptul că unele au mai multe etaje. Vă spun, tot ce nu e arhitectură tradiţională sigur este construit în comunism.

Am spus că acesta este un mit-categorie pentru că de acesta se leagă toate poveştile lacrimogene din copilăria unora, generaţiile care suspină după jocurile din faţa blocului (sau printre blocurile în şantier). În cazul în care v-aţi trăit copilăria în comunism sigur puteţi creşte acest mit prin adăugarea de relatări foarte interesante despre cheia care vă atârna de undeva (majoritare sunt cazurile cu gât), dulciuri din materiale dubioase sau jucării făcute de strungari delicaţi.

În jurul „blocului comunist” a crescut o lume care încă mai creşte acest mit. Dezvoltarea urbană din acestă perioadă este încadrată uniform Aproape uniform. Diferenţierea relativ clară este făcută de anii 80. A fost mai rău, ar spune unii, dar comparaţia se face cu anii 70. Halal reper! În timp ce majoritatea se ocupa cu supravieţuirea, Bucureştiul era sistematic demolat. Sau transformat, depinde de cât de nostalgic eşti.

Casa Poporului

Ultimul mit de care vreau să vă spun este cel al construcţiei care astăzi defineşte oraşul. Cel puţin aceasta este percepţia. E motiv de mândrie, adesea prostească şi un prilej de a da dovadă de necunoaştere a istoriei. Şi a bunului gust. Altfel, e ce mai mare, cea mai tare şi conţine cele mai interesante lucruri mari. E un motiv de reală mândrie pentru bucureşteni. Bucureştenii mândri de casa din deal sunt ca o victimă a unui viol prelung şi intens, victimă care se făleşte cu dimensiunile penisului celui care a violat-o.

La acest mit sunt adăugate diferite mici poveşti, cancanuri care cresc importanţa casei. Bulevardul dedicat construcţiei are dimensiuni apropiate (adică e mai mare, normal) cu unul din Paris (se întoarce „Micul Paris”, nu chiar tradiţional), elemente copiate din arhitectura ceva mai veche, chiar de sorginte rurală sau zvonuri despre numărul de victime, clădiri demolate şi oameni mutaţi.

Mituri miticeşti

Scurta mea listă cu mituri bucureştene sigur că ar putea avea o continuare. Multe mituri, mai mari sau mai mici. Cred că avem destule altele de adăugat şi, probabil, în timp se vor dezvolta unele noi. Nu cred că m-ar deranja foarte mult aceste poveşti dacă unele nu sunt preluate şi în planuri de dezvoltare ale Bucureştiului. Administraţia este formată din bucureşteni, din mitici cu aspiraţii normale. Pe lângă aceasta sunt şi cei cu pretenţii de cunoaştere a oraşului, iubitorii, cei care duc şi ei mai departe anumite părţi de poveste.

Povestea şi mitul nu sunt neapărat deranjante. Pot aduce ceva pozitiv, dar realitatea pare că ne deranjează. Adesea şi istoria reală stă mai bine ascunsă după un mit. Aferim! Pentru unii e chiar mai bine, se simt mai bine şi mai deştepţi.