Imediat ce am închis telefonul mi-am dat seama că nu am ținut minte nimic. Din convorbirea aia de 35 de minute îmi aduc aminte doar că am spus săru’ mâna și (de trei ori) sigur că da, nu e nicio problemă. Habar n-am ce mi-a spus femeia aia, dar e clar că mă invita la primărie pentru a rezolva o situație critică. Critică pentru mine… așa părea din tonul ei. Acum stau să mă gândesc dacă lucrurile sunt chiar așa de grave pentru mine. Da, clar, am mai avut probleme în viață, dar de fiecare dată le-am rezolvat. Sau le-am amânat cu succes. Și am avut destule.
Ce e foarte ciudat acum e că nici nu îmi dau seama dacă trebuie să amân sau nu. Nu am fost eu atent sau doamna nu a fost foarte clară în exprimare? Îmi e neclar. Și de ce a fost neclară 35 de minute? Măcar atât știu sigur. A vorbit 35 de minute. Mi-a luat 35 de minute și acum mai vrea și altele. Îmi e destul de clar că nu o să mă duc la ea. Am luat decizia, gata! Dacă prin telefon nu a reușit să fie clară, nu văd cum ne vom putea înțelege față în față… cine știe și ce față are…
Dar dacă e vorba de zidul ăla cu vecinul? Poate m-a sunat să-mi spună că s-au prins că e ilegal. Mă rog, eu le-am spus. Nu mai era nevoie de altceva. Le-am spus eu. Sau poate tocmai de asta m-a sunat. Poate că au constatat oficial și acum e nevoie de altceva. M-a sunat să ceară ceva? Și pentru ce? Parcă nu mai făceau asta prin telefon. Parcă acum le e frică. Dar de ce să ceară? Doar așa? N-are nimic de semnat. În 35 de minute mă prindeam dacă îmi cere ceva. Mi se mai întâmplase și m-am prins. Nu le-am mai dat, dar m-am prins. Acum nu îmi era mai nimic clar.
Mai bine mă duc și clarific. Poate îmi recuperez alea 35 de minute. Dar nu mă duc azi. Mâine, mâine e mai sigur. Mâine e clar mai bine.
Fotografia este a Laurei. Textele din această categorie pot avea legătură cu fotografia, dar nu e obligatoriu. Orice asemănare cu persoane, situaţii sau clădiri din realitate, este pur întâmplătoare.