Excepțiile de la program erau rare…Bunicu’ iubea disciplina! Ceea ce nu era de mirare întrucât în timpul războiului fusese comandor de aviație. Ordinele se executau, nu se discutau! Și cam așa funcționau lucrurile și între noi. Era dificil să nu-l respecți. Desigur, situația nu era chiar așa de dramatică întrucât regulile impuse de el erau puține și simplu de înțeles: „Stai drept, mergi frumos, mănânci tot, îți place nu-ți place, altceva mai bun să-ți gătească maică-ta, acum dormi! Dacă nu, n-o să fii niciodată om!” Nu mi-era mie chiar clar ce anume altceva urma să fiu dacă nu respectam regulile deoarece Bunicu’ nu-mi explicase și nici mie nu mi se păruse o idee tocmai înțeleaptă să-l întreb. În general n-aveam o problemă să fac ce-mi spune dar ocazional mai apăreau și conflicte, unde altundeva, dacă nu la masă. Dacă azi sunt o persoană care nu face nazuri la mâncare asta cu siguranță i se datorează lui și tuturor „bătăliilor” pe care invariabil le-am pierdut cu brio…nu te pui cu un fost militar. Între noi fie vorba, Bunicu’ gătea bine, dar avea meteahna de a fierbe roșiile în ciorbă fără să le decojească în prealabil, astfel încât, atunci când mâncam roșiile, pielițele mi se lipeau de cerul gurii. Era ceva ce nu eram dispus să tolerez, mai ales că știam că se poate și altfel. Dacă mama putea să le curețe, el de ce nu putea? Ca om care trăise experiența războiului suspectez că nu acordase niciodată prea multă atenție unor asemenea detalii gastronomice și probabil că nu vedea de ce anume ar fi trebuit să o facă acum. După multe lupte pierdute, treptat am renunțat. Am obținut totuși dreptul de a-mi decoji singur roșiile și de-a scoate nesuferitele pielițe pe marginea farfuriei, sub care mai mascam abil și câteva frunze de leuștean și pătrunjel.
Cu trecerea anilor, somnul de după-amiază s-a mai scurtat, astfel încât timpul de joacă până la sosirea părinților a crescut. În mare existau 3 zone în care puteam să-mi omor timpul. Prima era reprezentată de curte și de grădina din spatele curții. Vorba autorului, nu știu alții cum sunt, dar eu unul am mâncat zmeură în grădina din Polonă. Și mai creșteau și alte chestii, căpșuni, caise, piersici, merele erau deja banale, mazăre…ce, n-ați mâncat niciodată mazăre direct din păstaia prinsă de vrej lăsând păstaia agățată? În primăvara lui `86 a trebuit însă să stau în casă câteva zile și apoi o vreme să nu mă ating de fructele din grădină. A doua era casa în ansamblul ei, cu acces în marea majoritate a încăperilor, în funcție de timpul și dispoziția locatarilor. Dar chiar și dacă vecinii lipseau, rămâneau oricând pivnița și podul, pod în care Costel, pe lângă alte scule dosite, mai creștea și porumbei. Cea de-a treia zonă era camera lui Bunicu’, în care puteam explora dulapul și mai ales, vitrina lui de amintiri, altfel nu știu cum s-o numesc. Era o vitrină cu cadru din fier forjat și rafturi și pereți din sticlă, în care se regăseau diverse obiecte precum medalii din război, o brichetă uriașă, un cuțitaș mic cu teacă din piele, un coup-papier, o lupă pliabilă și, „bijuteriile” colecției, o mică sticlă de coniac în formă de tun, cu tot cu suport și roți, și macheta metalică și destul de grea a unui avion Messerschmitt 109. De câte ori am aterizat această machetă pe lada patului sau pe masa din dreptul ferestrei…în treacăt fie spus, masa era tot pe cadru din fier forjat iar suprafața era din oglindă…cum de n-am făcut-o țăndări rămâne un mare mister.
Odată cu intrarea la Școala Germană programul s-a mai diversificat. Ai mei mă înscriseseră și la școala de muzică, așa că de două ori pe săptămână, marțea și joia, de la școală mă lua bunica – cea dinspre tată – mă ducea direct acasă cu autobuzul 133 care avea stație în față la Cibernetică, iar apoi la lecțiile de pian, pe strada Vasile Lucaciu. Chiar și așa, în celelalte zile tot Bunicu’ mă prelua de la școală. Traseul era acum cam cu 2-300 de metri mai lung și implica și traversarea Căii Dorobanți, prilej pentru o nouă lecție de viață: „Uită-te în stânga și în dreapta când traversezi! Dacă nu, n-o să fii niciodată om!” Eu chiar mă uitam și deși nu percepeam exact legătura cauză-efect, așa pe loc nu găseam contra-argumente. Altfel, programul decurgea neschimbat ca în vremea grădiniței. De printr-a treia, ce-i drept, nu prea mai dormeam după-amiaza, iar odată terminate lecțiile, curtea era a mea. Ba ocazional mai puteam invita și câte un coleg, nu prea des totuși. Chiar dacă nu o spunea explicit, aveam totuși impresia că Bunicu’ nu aprecia în mod deosebit prezența mai multor copii gălăgioși. Unul era suficient. Și oricum, nici zmeura nu era chiar așa de multă!
Câteodată, nu foarte des, Bunicu’ mă mai lua cu el în vizite. Îmi amintesc de vizitele la o prietenă de-a lui pe care o chema Liuba. Liuba locuia în blocul care închide colțul dintre Eminescu și Dacia. Trecând de numele care mi se părea extrem de amuzant, era probabil cea mai în vârstă persoană fardată pe care o văzusem vreodată, dar apartamentul era frumos.
Altă dată, mă luase în vizită la un prieten care locuia în casa pariohială a bisericii Sfântul Vasile cel Mare, tot pe Polonă. Aflasem la un moment dat că Bunicu’ era greco-catolic dar nu mi-era prea clar la vârsta mea ce însemna asta și oricum, așa cum aveam să aflu mai târziu, Biserica Greco-Catolică fusese interzisă sub comuniști. Clădirea bisericii la capătul unei curți destul de lungi mi se părea însă frumoasă. Altfel, Bunicu nu era bisericos și nici nu mi-l amintesc vorbind despre Dumnezeu…mai vorbea ce-i drept despre comuniști, pe care-i numea canalii și de Ceaușescu, ocazie cu care aflasem că meseria de cizmar nu e întotdeauna un lucru cu care să te mândrești.
În 1989 Cizmarul a murit iar în România a început schimbarea. În anul următor RFG s-a unit cu RDG dând complet peste cap planurile alor mei. Bunicu’ nu părea foarte impresionat. În 1991 am intrat în clasa a 5-a, programul era după-masă și începusem să merg singur acasă. Luam autobuzul sau troleibuzul din față de la Liceul Madgearu. Colegul Popescu își schimbase și el traseul de mers acasă așa că mergeam împreună până la Foișorul de Foc. Dar despre asta cu altă ocazie. Vizitele la Casa din Polonă s-au rărit drastic. Mai treceam din când în când pe la Bunicu’, poate o dată pe lună, dacă nu mai rar. Nu-mi mai părea așa de sever și de strict… probabil că realizase că în sfârșit puteam traversa și singur. Nici acum nu vorbeam prea mult. Îl mai întrebam de război dar nu părea prea încântat să povestească, probabil că avea motivele lui. Stăteam mai mult și ne uitam unul la celălalt. Sunt rare persoanele cu care poți să taci împreună. Câteodată, aproape că zâmbea.
Era toamna lui `93. Urma să vină ziua lui și ne pregăteam pentru masa pe care o organiza în fiecare an. În săptămâna dinainte l-au dus la spital în urma unui accident cerebral. După câteva zile s-a stins. Ulterior am golit camera lui Bunicu’, trebuia eliberată pentru alt chiriaș. A fost ultima oară când am mai pășit pe poarta verde. De atunci zona s-a schimbat, cofetăria s-a transformat parțial în cafenea, micul loc de joacă a dispărut și el și multe clădiri noi au împânzit străzile Broșteanu și Polonă. Pe cine mai găzduiește astăzi casa din Polonă nu știu și nici dacă cele 4 camere mai sunt separate sau cineva a reușit în final să le reunească. Chiar și așa, în ciuda unor termopane albe, casa din Polonă se încăpățânează să reziste.