Casa din Polonă

Am făcut grădinița germană între 1983 și 1987. Planul alor mei era ca eu și sora-mea mai mare să învățăm limba, să continuăm studiile la școala germană și apoi să emigrăm în RFG. Simplu! Detalii precum când, și mai ales cum, nu fuseseră exact stabilite. Presupun că era o chestiune de văzând și făcând. Desigur, noi nu eram etnici germani, cum de altfel nu erau nici marea majoritate a colegilor de grădiniță. Schema de înscriere era relativ simplă și, evident, se baza pe pile. O mătușă fusese colegă de școală și bună prietenă cu inspectoarea care se ocupa de învățământul pentru minorități. Tot ce mai trebuia era o rudă de „origine germană”.  Cel care a oferit soluția a fost bunicul dinspre mamă, al cărui nume era Hanțiu. De la Hanțiu la Hans au fost un pas și două litere…în minus. Odată acceptată soră-mea, am avut și eu acces la limba lui Goethe.

Până nu demult, grădinița germană se afla pe Calea Dorobanți, vis-a-vis de actualul Billa, multă vreme, service auto. Cum locuiam pe lângă Hala Traian, iar ai mei lucrau până la 5, timpul de după program mi-l petreceam la bunicu-meu. Bunicu’ locuia pe strada Polonă, într-o casă veche, tip vagon, cu o curte generoasă continuată de o grădină cum nu multe au supraviețuit prin București. Poarta era metalică, vopsită în verde și cu un model din fier forjat. Locuința propriu-zisă se rezuma la o cameră închiriată. Cele 4 încăperi ale casei care fuseseră transformate în apartamente dormitor erau deservite de două holuri, o baie și o bucătărie, evident, toate la comun. Curtea și grădina erau și ele tot comune, dar pentru 1-2 ore pe zi, erau mai mult ale mele.

Inevitabil ajunsesem să-i cunosc pe vecinii de glasvand ai lui Bunicu’. Pe aceeași latură a casei, la stradă, a doua fereastră de la poartă, locuia Paul. Cel mai tânăr dintre locatari, era și cel mai eluziv dintre ei.  Știam despre el că are o cursieră și o camăruță inaccesibilă pentru mine lângă ușa de la pod…și cam atât. În partea din spate a casei, între baie și bucătărie, ocupa o cameră mai mică dl. Costel. Camera lui, în care ocazional mai aveam voie să intru, semăna mai mult a atelier. La ce anume meșterea Costel în așteptarea pensiei nu prea mă prindeam, dar peste tot era plin de scule. Tot al lui era și garajul din spatele casei, la fel de plin de scule precum camera, și în care rareori mai încăpea și o Skoda 100, în mod obișnuit parcată în curte sub o prelată ponosită.

În cele din urmă, vis-a-vis de camera lui Bunicu’, cu fereastra dând spre curte, se afla locuința Didicăi. Dacă chiar așa o chema sau era adaptarea vreunui alt prenume n-am știut niciodată, dar la vârsta mea nici nu acordam prea mare importanță acestui aspect. Cu Didica mă înțelegeam cel mai bine dintre vecini și, de altfel, camera ei îmi era și cea mai accesibilă după cea a bunicului. Mai mult, în zilele în care Bunicu’ era ocupat cu gătitul sau cu cumpărăturile, Didica se oferea chiar ea să mă ia de la grădiniță. Această situație prezenta avantaje clare întrucât pe drumul spre casa din Polonă se aflau o cofetărie (Calea Dorobanți colț cu Ernest Broșteanu) și un mic și relativ prăfos loc de joacă cu 2-3 leagăne (Broșteanu 23) din care doar unul mai avea scaunul întreg. Ocazional se puteau negocia scurte opriri la unul din cele două locuri. Niciodată la ambele!

Dar de cele mai multe ori era Bunicu’ cel care mă aștepta în curtea grădiniței. Programul, cel puțin în primii ani, era simplu și strict: mers acasă, spălat pe mâini, mâncat, dormit 2 ore și în final, dacă mai era timp, jucat de unul singur prin curte și grădină până la preluarea mea de către părinți în drumul dinspre serviciu spre casă. După cum vă puteți imagina, drumul spre casa lui Bunicu nu dura mai mult de 10 minute. Nu mai știu exact dacă și cum ne salutam când ne întâlneam în curtea grădiniței. Cred că un schimb de priviri era suficient. După care începeam: Didica e acasă? Dar Costel e acasă? Ce avem azi de mâncare? Cam la a treia întrebare ajungeam în dreptul primului reper major al scurtei noastre călătorii, cofetăria, și urma evident cea de-a patra: Putem intra la cofetărie? Dacă în funcție de situație, răspunsurile la primele două întrebări puteau varia, răspunsurile la celelalte două întrebări erau: „O să vezi când ajungem” și în 99% din cazuri „NU”! Acum faptul în sine că nu intram să luăm dulciuri nu mă deranja prea tare, în fond și la urma urmei, de câte ori mi se explicase, cam înțelegeam cum stă treaba cu dulciurile înainte de masă, plus că, de obicei, în dulapul lui Bunicu’ aveam șanse mari să găsesc, dacă nu ciocolată chinezească, măcar niște glucoză. Ba cu puțin noroc, poate făcea Didica o prăjitură. Nu. Motivul pentru care vroiam să intru era acela că îmi plăcea cum arăta cofetăria. Și acum îmi amintesc că în partea din față dinspre trotuar, partea mai luminoasă, erau mese cu scaune, dar în partea din spate, cea întunecoasă, se găseau un fel de separeuri în care mesele erau înconjurate de canapele plușate. Cum eram un copil mai retras din fire, aceste separeuri mi se păreau locul ideal în care te-ai putea ascunde și dormi fără să te deranjeze nimeni. Mai ales iarna. Vara exista și terasă, geamurile culisante se deschideau, iar la intrare trona o mașină cu înghețată la cornet. Și în acest caz răspunsul era tot nu. În mod curios, el nu mă întreba pe mine nimic, nici măcar ce am făcut la grădiniță. Presupun că îi era de ajuns dacă educatoarea nu i se plângea de mine ca să știe că lucrurile sunt în parametri normali.

Apoi aruncam câteva priviri fascinate spre clădirea înaltă și gri a fostului Hotel Dorobanți și o coteam la stânga pe str. Ernest Broșteanu, nume care, în mod ciudat, din nu știu ce motiv, se asocia în capul meu cu Bulgaria…în niciun caz cu o broască. Odată intrați pe această stradă, treptat se instaura o liniște aproape rurală. La mijlocul anilor `80 traficul nu reprezenta o problemă în București, iar dacă pe Calea Dorobanți mai auzeai zgomot de mașini sau de autobuze, pe Broșteanu era aproape pustiu. Liniștea nu era întreruptă nici măcar de vreo conversație între mine și Bunicu’. Mergeam amândoi în tăcere, eu observând strada și casele, iar el…probabil gândindu-se la ceva important ce nu putea fi împărtășit cu un țânc de 5-6 ani. Mergeam invariabil pe trotuarul stâng. După vreo 50 de metri depășeam Biserica Precupeții Noi aflată vis-a-vis, iar după încă aproximativ 50, după ce traversam Vodă Caragea, treceam pe lângă locul de joacă, în care, în zilele de sâmbătă – da, săptămâna de lucru era de 6 zile – ne mai opream 10-15 minute, cât să mă dau un pic în singurul leagăn funcțional. În final, traversam str. Polonă și ajungeam la nr. 44.

Continuarea în postarea următoare.