Calea Victoriei – un ghiveci bucureştean

Acum aproape două săptămâni m-am gândit că nu ar strica să fac o mică analiză având ca subiect Calea Victoriei. Pe mine mă interesa mai mult cum este percepută artera bucureşteană şi acesta a fost şi motivul sondajului cu întrebarea cam stupidă. Puteţi vedea rezultatele şi aici, răspunsurile pentru care s-a putut opta fiind cele pe care le-am întâlnit cel mai des când am vorbit despre Calea Victoriei.

Bun. Am rezultatele din care este evident că cei care au votat, majoritatea, văd Calea Victoriei ca pe un „ghiveci bucureştean, drăguţ”. Am adăugat „drăguţ” ca să nu creadă cineva că „ghiveci” era perceput în mod negativ. Sper că s-a înţeles şi că putem trata lucrurile mai relaxat. Sigur, avem şi destul de mulţi care asociază artera cu perioada interbelică şi alţii cu Belle Epoque. Cei care au simţit un iz tradiţional-oriental sunt mai mulţi decât clădirile de asemenea factură de pe Calea Victoriei. Totuşi, să nu anticipez. Cu percepţia nu te pui, dar mă pregătesc să vă arăt cine are dreptate şi dacă există un adevăr suprem. Să vedem dacă avem un „ghiveci” şi din ce este acesta format. Vreau să vă anunţ încă de la început că este doar o analiză scurtă, desigur cu greşeli şi scăpări şi sigur că s-ar putea face ceva mult mai detaliat şi profesionist…

Calea Victoriei astăzi

În primul rând să vedem situaţia actuală a clădirilor de pe Calea Victoriei. Am considerat (poate în mod greşit) că putem stabili modul în care percepem Calea Victoriei prin clădiri, arhitectura lor şi perioada de realizare sau, în unele cazuri, transformare radicală. Sigur, nu doar clădirile crează spaţiul urban şi percepţia asupra acestuia, dar ele sunt mare parte din fondul construit.

Primul plan cadastral vă arată situaţia actuală a clădirilor de pe Calea Victoriei, acestea fiind încadrate după perioada de realizare. Avem patru perioade de timp: antebelicul (considerat de pe la 1870 până la Primul Război mondial), interbelicul (între cele două războaie mondiale şi până la instaurarea regimului comunist), comunism şi post-comunism (din 1989 până astăzi). Eh, iată şi ghiveciul! Culorile sunt alese tocmai pentru a pune în evidenţă această situaţie destul de familiară Bucureştiului.

Ce văd eu pe acest plan sunt câteva nuclee, zone în care predomină arhitectura unei anumite perioade. În acelaşi timp trebuie să fiu corect şi să spun că şi „interbelicul” este un ghiveci. În perioada respectivă avem şi Palatul Regal, dar şi Ministerul Economiei al lui Duiliu Marcu (Palatul Monopolurilor de Stat) sau blocul Kreţulescu. Stiluri diferite, care întregesc acest amalgam. Antebelicul este mult mai coerent în plan general, chiar dacă individual neo-stilurile sunt amestecate.

Ca să anticipez un pic următoarele planuri, pot spune că aceste nuclee sunt cele în care se identifică cel mai uşor cum o anumită perioadă distruge (demolează) sau reface complet epoca anterioară. Şi, suprinzător pentru unii, Calea Victoriei este relizată prin demolări succesive în special în perioada antebelică şi interbelică. Comunismul şi post-comunismul (în special) sunt extrem de slab reprezentate. Pentru mine aceasta este prima „surpriză”, construcţiile din post-comunism fiind extrem de puţine, fapt care poate plasa Calea Victoriei în categoria zonelor aproape neatinse de arhitectura contemporană. Avem exemple foarte mediatizate, turnul Bacorex, dar, la scara întregii artere, nu reprezintă mare lucru (aici ar putea fi adăugat şi Hotelul Radisson, dar l-am tratat ca o refacere a unei clădiri apărute în perioada comunstă – o alegere pe care o puteţi considera ca pe o greşeală voită).

Modificările contemporane sunt mai degrabă transformări locale, de detaliu a unor imobile, spaţii publice, părţi de faţadă. De la amplasarea de publicitate stradală, modificarea carosabilului şi pietonalului sau transformarea zonelor comerciale de la parter acestea pot fi percepute ca majore sau definitive, dar, în realitate, sunt schimbări minore, temporare şi uşor reversibile. În acelaşi timp pot spune că mitul dezvoltării pe verticală post-comuniste nu se susţine în această zonă a Bucureştiului. Am numărat şi contabilizat regimul de înălţime al tuturor clădirilor şi, sper din nou, că nu sunt foarte multe erori.

În primul rând vedeţi în acest tabel numărul de clădiri din fiecare perioadă şi numărul de etaje al acestora. Este destul de simplu de văzut cum creşte regimul de înălţime din perioada antebelică şi până astăzi, dar boom-ul se poate remarca prin interbelic.

Un alt tabel ne indică exact cum a crescut numărul de etaje şi cum se creşte şi densitatea pe Calea Victoriei. Avem şi suma clădirilor pentru fiecare perioadă şi, ghiveciul anunţat iniţial, nu mai pare atât de clar. Domină clădirile antebelice, Belle Epoque pare cea mai solidă categorie cu un număr aproape dublu faţă de interbelic. Comunismul are destule clădiri realizate în special după cutremul din 1977. Intervenţiile asupra Căii Victoriei în perioada comunistă se datoreză mai ales realizării de imobile noi pe terenurile eliberate după dezastrul cutremurului (vezi primul plan cu toate perioadele).

Dacă ne uităm în coloana cu regimul de înălţime putem vedea că interbelicul a dublat regimul de înălţime al perioade antebelice, un şoc puternic la nivelul dezvoltării urbane bucureştene. De la Parter+2etaje (acel 3.04 al antebelicului) ajungem la Parter+6-7etaje al interbelicului şi o mică creştere în comunism. Perioada contemporană creşte doar pentru că am luat în considerare turnul Bancorex, dar putem să ne gândim că acesta nu este amplasat pe Calea Victoriei, la frontul stradal fiind construită o clădire cu un regim mult mai mic de înălţime. Deci, dacă vreţi să acuzaţi pe cineva că a construit mult prea înalt, condamnaţi „interbelicul de aur”.

Calea Victoriei şi „interbelicul de aur”

Dacă aţi votat în sondaj pentru interbelicul de aur trebuie să vă spun că acesta este majoritar doar la numărul de etaje, la perioada cu cel mai mare regim de înălţime. Sigur, acum ne putem pune întrebare ce mai înseamnă „de aur” acela şi cum a fost realizat. Putem să ne facem că plouă şi să credem că interbelicul a venit doar să completeze loturile libere, că a construit mai înalt şi a însemnat dezvoltare bine gândită. Poate, dar ne amăgim.

Planul cadastral din 1911 de arată exact pe ce a construit interbelicul. Vă plângeţi de demolările din Noul Centru civic? Avem destule şi aici, o altă zonă centrală bucureşteană care a fost transformată în special prin demolări. Puteţi compara acest plan cu cel actual pentru a identifica mai simplu în ce zonă s-au realizat acele demolări şi transformări. Sigur, Palatul Regal este „epicentrul” demolărilor (chiar dacă, iniţial, palatul a fost afectat de un incendiu), dar nici către nord investitorii privaţi nu s-au lăsat. Odată ce s-a decis lărgirea succesivă a Căii Victoriei, demolarea a fost prima soluţie pentru înnoirea imobilelor. Într-un fel, cred că pot spune, războiul şi venirea regimului comunist, poate, au salvat destule clădiri din perioada antebelică.

Pe imaginea aeriană a Căii Victoriei la 1916 (sursa foto) am marcat clădirile demolate în perioada interbelică. Ştiu că sunt câteva erori, unele clădiri am considerat că au fost modificate, păstrându-se conformarea spaţială, altele, pur şi simplu, probabil că mi-au scăpat.

O altă imagine aeriană din anii 20 cu zona Palatului Regal (sursa foto), poză pe care am marcat clădirile demolate în perioada interbelică. Nu toate clădirile din interbelic au rezistat până la noi. O mică parte dintre ele au fost afectate de cutremure, bombardamente sau incendii, dezastre naturale sau antropice care au dat ocazia reconstrucţiei unor fronturi de clădiri în perioada comunistă, majoritatea dintre acestea după cutremurul din 1977.

Putem aduce în discuţie aceste demolări masive, putem face comparaţie cu cele din perioada comunistă şi putem analiza şi ce s-a construit, cu ce au fost înlocuite construcţiile antebelice. Cred că ar fi binevenită şi o analiză a funcţiunilor modificate cu această ocazie. Spaţiul public a fost şi el transformat. Dar toate acestea cred că necesită un studiu mult mai documentat. Pentru a fi corecţi, trebuie spus că interbelicul a urmat exemplul perioadei antebelice. Demolările şi transformările radicale sunt un element bucureştean de tradiţie.

Calea Victoriei prin Belle Epoque

Nu cred că e o mare supriză (cel puţin asta sper) pentru nimeni că perioada domniei lui Carol I a fost una de transformări radicale şi rapide ale Bucureştiului. Aceasta este de fapt una dintre acele etape de dezvoltare a oraşului care încearcă să”taie” scurt şi rapid în oraşul existent. Evident că este mult mai greu la o astfel de analiză să arăt exact ce, cum şi pentru ce s-a demolat. Aici cred că am făcut destule greşeli pentru că am interpretat singurul plan detaliat din perioada de dinaintea modernizării antebelice.

Pe planul Borroczyn de la 1846 am marcat în primul rând clădirile demolate din acea epocă şi cele care au rămas sau au fost transformate. În general transformările au fost radicale, dar eu le-am identificat şi marcat pornind de la forma clădirilor în plan. De aceea spun că, probabil, există destule erori. După cum se vede, şi antebelicul a făcut treabă bună… Punând cap la cap demolările interbelice şi cele antebelice nu trebuie să ne mire că nu mai există nicio construcţie din perioade anterioare (nu am luat în calcul aici bisericile). Bucureştiul „oriental” a dispărut complet, poate cea mai mare pierdere fiind cea a hanurilor, elemente de viaţă urbană deosebite. Nu prea îi înţeleg pe cei care în sondaj au văzut acest Bucureşti… el nu mai există fizic.

Pe planul actual am marcat clădirile (aici mi-am permis o libertate mare de interpretare) care ar putea intra în categoria „Belle Epoque” sau , aşa cum am spus în sondaj, palatele acelei perioade. Recunosc că am exagerat. Sunt cam multe şi, dacă aş fi fost mai riguros, cred că aveam aproximativ zece clădiri pe toată harta. Unele sunt doar case ceva mai mari, vile urbane, clădiri care pot intra în categoria aceasta doar prin aplicarea criteriului regional. Palatele pariziene în Bucureşti sunt puţine.

Mai important la această  perioadă mi se pare calitatea spaţiului urban pe care l-a creat. Sigur, unele pieţe au apărut cu preţul unor demolări, dar calitatatea spaţiului construit cred că este mai bună chiar decât cea din interbelic. S-a construit mult şi la scara Bucureştiului, cu rare exagerări volumetrice. Uitaţi-vă pe cele două perspecive aeriene de mai sus şi analizaţi două pieţe realizate în acea perioadă: Piaţa Palatului Regal şi cea de la Cercul Militar (Piaţa Sărindar). Una dintre ele nu mai este, demolată aproape complet în interbelic. În zona Palatului C.E.C. şi a Poştei (actualul Muzeu Naţional de Istorie) sau a fostului Teatru Naţional există alte spaţii destul de interesante din punct de vedere urban. Antebelicul cred că a dat Căii Victoriei unele dintre spaţiile urbane care au devenit locuri simbol ale oraşului, potrivite pentru scara generală a oraşului de atunci (chiar şi actuală).

O scurtă concluzie despre Calea Victoriei

Greu să trag concluzii realiste doar din acestă analiză. Poate că unele sunt greşite, dar eu am început să apreciez mai mult „proiectul” antebelic pentru această arteră. Da, îmi plac mai mult construcţiile art-deco ale interbelicului (cele moderniste, cele pe care le apreciez cel mai mult, din această perioadă sunt extrem de puţine, poate doar una singură), dar imaginea de ansamblu, viziunea antebelică pentru această arteră principală a oraşului (pentru multă vreme) mi se pare că a fost superioară celorlalte. Calitatea spaţiului public antebelic abia se mai ghiceşte astăzi şi, poate, doar prin unele construcţii. Antebelicul a reuşit să creeze spaţii publice moderne, cu un design care a rezistat în timp.

În acelaşi timp, perioada interbelică are un design individual, detaliat pe care îl apreciez mai mult. Această perioadă a schimbat complet artera prin introducerea unor funcţiuni noi sau reinventate mai dinamic, dezvoltarea continuă a spaţiilor comerciale de la parterul noilor construcţii şi proiecte megalomane nefinalizate (vezi zona Palatului Regal). Perioada comunistă şi chiar şi cea post-comunistă s-au rezumat la a acoperi terenuri libere, din punctul meu de vedere cu o arhitectură net inferioară, dar nu au reuşit să creeze spaţii publice atractive şi care, în timp, să devină simboluri. Şi au avut unele oportunităţi clare, ca în cazul zonei fostului Teatru Naţional. În acelaşi timp intervenţiile au fost mult mai rezervate, mai puţin distructive (faţă de alte zone). Poate din schimbarea de mentalitate şi respectul acumulat pentru edificările din perioadele anterioare. Poate. În cazul comunismului, cred că a avut destulă treabă prin alte părţi, iar Piaţa Victoriei e un semn că intervenţiile puteau marca decisiv şi Calea Victoriei.

Am mai putea face câteva analize comparative ale perioadelor şi prin introducerea elementelor exterioare Căii Victoriei. De ce să nu aducem în discuţie şi cât s-a investit în dezvoltare, concomitent în alte părţi ale Bucureştiului, având o perspectivă mai largă asupra dezvoltării urbane, cu acest caz detaliat? Toate perioadele au înregistrat investiţii şi în axul paralel Căii Victoriei, axa nord-sud a oraşului (doar un mic exemplu), post-comunismul fiind excepţia.

Astăzi nu avem o strategie, dar asta nu trebuie să mai mire pe nimeni. Avem o pistă nouă pentru biciclişti, dar nu o integrare, un plan. Trotuarul s-a mărit, dar nu în corelare cu investiţii private şi cointeresarea mediului privat. Destule clădiri aşteaptă o refacere generală sau doar cutremurul. Semne bune există, dar, ca de obicei, singurul aliat al Bucureştiului este timpul. În timp lucrurile se vor rezolva în felul nostru şi atât cât putem. Nu vă faceţi iluzii, nu mai căutaţi perioade de aur acolo unde nu există. Perioada cea mai bună pentru noi este acum. Pentru Bucureşti, probabil în viitor.