Într-o vineri seara, după crăciun, am fost prin Centrul istoric. Am vizitat o crâșmă cu spațiu de dans, ceva mic. Toate lucrurile care plac sau nu în centrul acesta erau acolo. La plecare am făcut o oprire tradițională la o șaormerie. Nu îmi era foame, așa că am ieșit să fumez o țigară până când restul își primea doza de „delicatese”.
Afară în frig era frumos. Un domn scârțâia la o vioară. Primea orice recompensă pentru efortul artistic, un domn dăruindu-i o șaorma. Mi s-a părut perfect normal. Cu extraordinară regularitate se deschideau ușile diferitelor cluburi/baruri/crâșme. Muzica te izbea instantaneu, o lovitură scurtă, dar acceptabilă din stradă. În jurul meu era plin de oameni. Unii se distrau, alții urlau nervoși, iar unii munceau. Totul în același spațiu al străzii. Piatra cubică este un dușman al domnișoarelor care abia au învățat să meargă pe tocuri, dar un avantaj pentru cei care le admiră. Tocurile înalte și piatra cubică reduc viteza de deplasare.
În general nu îmi plac aglomerația și zgomotul puternic, dar am constatat că zona pietonală a centrului este un element plăcut și reconfortant, administrat în doze rare. O dată pe lună mi se pare de ajuns să privesc și să iau parte la acest spectacol. Este o vitalitate plăcută în acel pol de atracție, așa cum este el. Este zona în care cred că putem vedea de ce putem privi cu optimism viitorul Bucureștiului. În special acolo pare că se concentrează energia care a făcut ca orașul să supraviețuiască și să se dezvolte exponențial după fiecare dezastru natural sau artificial.
Dozele rare sunt necesare pentru ca intesitatea aceasta să nu fie fatală. La 3 noaptea, în frig, fumând, pe un pietonal din centru, cu prieteni, am luat o doză de frumusețe a Bucureștiului.