Din ce s-a înțeles până acum din toate comunicatele oficiale, situația asta era temporară. Și chiar și lumea avea impresia că e așa… sau, mai degrabă, asta spera. Ce se știa sigur era că se umpluse orașul cu toate containerele astea. Le aduceau, le asamblau rapid și îți promiteau că ai tot confortul… mă rog, tot confortul în situația dată.
După un an și ceva de la cutremur, Bucureștiul începea să devină raiul pe pământ. Raiul celor care vindeau containere… În centru aveai zone întregi, bulevarde complet echipate așa. În cartiere erau mai puține. Acolo era mai bine. Era un pic mai bine. Asta este doar un fel de a spune pentru că moartea era mai prezentă în centru și mai puțin în cartier, pentru că acolo te întâlneai la tot pasul cu tot ce are umanitatea mai bun de oferit. Dar zgomotele de care le era tuturor frică, alea erau la fel și peste tot. Toți sperau să se rezolve cumva, dar tradiția bucureșteană ne arată că doar timpul ar putea să mai atenueze efectele. Oamenii erau veșnic surprinși…
Pe Magheru te puteai uita din autobuzul care trece pe culoarul rapid din mijloc. Abia acum au reușit să facă ăștia pe tot bulevardul un culoar cu două benzi, doar pentru autobuze, și cu blocurile de containere peste tot. Printre ele nu mai vedeai decât dărâmături, ruine, bucăți din viețile unora. Totul trecea rapid, secvențe scurte între bucățile de container, crăpături către altă viață. Container, dărămături, container, ruine, container… Treceai rapid, autobuzul nu oprea aproape deloc și te grăbeai la ruina ta, la ce ți-a mai rămas ție.
Oamenii au fost la fel de surprinși ca autoritățiile și acum totul devenise temporar, în speranța unui viitor mai bun. Supraviețuirea era pentru mulți prioritatea, singura chestie de care se preocupau. Sigur, autoritățile au făcut ce au putut, cum au putut și nu cred că era cineva în oraș care să-și fi închipuit că vor face lucrurile bine. Până la urmă, nu aveau cum să fie mai buni decât restul. Dar pentru un oraș căruia nu i-a păsat niciodată, asta nu era o supriză.
După un cutremur ca ăsta nu cred că oamenii mai erau chiar normali. După șocul inițial, mulți au rămas cu traumele, cu fricile. Mulți simțeau chiar și după un an mirosul morții. Pur și simplu mergeai pe stradă și, peste tot, nu vedeai, doar simțeai moartea. Era în fiecare morman de cărămizi, sub fiecare placă de beton spartă și printre mobila făcută praf. Mirosul intrase în elementele orașului și nu aveai cum să scapi de el. Din container nici nu era nevoie să deschizi geamul, îți intra prin pereții metalici și te adormea în fiecare noapte.
Dar zgomotele! Zgomotele de după, nu cel oribil din timpul cutremurului… pe ăla nu-l uiți, dar de restul nu mai scapi. Era o muzică a orașului, a fizicului… cădeau lucruri, se prăbușeau elemente din fostul București și toți tresăreau, urlau, se speriau, plângeau. Era constant încă după un an, mai rar, dar acolo cu tine la tot pasul. La fiecare mică prăbușire știai, știai și te uitai cu frică în direcția aia ca să te asiguri că nu ești tu, că e zgomotul altuia care și-a pierdut totul.
Pe Magheru nu mai aveai bulevard, nu mai aveai nimic din ce fusese. Șirul de containere lăsase loc pentru culoarul de autobuz și cam atât. În fața noilor structuri temporare era fosta stradă, cumva plină de oameni care mișunau continuu între dărâmături, containerele-magazin și cele cu alte funcțiuni. Da, da! Era Mega și în containere, dar cei mai mulți mergeau la alea cu ajutoare, unde luai pe cartelă, fără să plătești. Lumea stătea pe stradă, cu telefonul în mână și comenta ce se mai întâmpla, ce se mai făcea, pe cine au mai găsit. Și poate Mega în container era un semn al normalității, căci aveai nevoie de orice ți se părea normal, ca înainte.
Discuțiile mergeau și ele în direcția viitorului, ce facem, cum o să fie și ce se propune. Dar la un an și ceva totul era încă temporar și foarte puțini aveau vreo vagă idee ce s-ar putea întâmpla. Nu ajuta că o parte plecaseră și nu cred că mai aveau de gând să se întoarcă. Deci pe ei nu mai puteai conta, iar politicienii deja discutau de reconstrucție, dar unde? În același loc, în același fel? Erau atât de multe idei, atât de multe soluții încât te întrebai dacă aștia apăruseră peste noapte, veniseră brusc pe aici și erau complet rupți de trecut, de realitate. Nu erau tot ei și înainte?
Nu era nici primul și nici ultimul cutremur în București și nu era încă sfârșitul orașului. Cumva mai erau încă destule energii care să fie adunate în continuare. Poate mai bine, poate… încă nu se renunța la acest loc.
Utopia B-2175 vreau să fie o privire asupra transformării acestui spațiu pe care îl numim astăzi București. Evident că este vorba doar de imaginație și ceva utopic, dar nu finalul este important pentru mine. Anul 2175 este ales aproape la întâmplare, mai degrabă m-am gândit cum se poate transforma orașul nostru în 150 de ani… Oare mai există oraș?