Când aud frumoasele cuvinte blocuri comuniste mă blochez un pic. În primul rând mă pregătesc moral și intelectual de un mic șoc. În primă fază habar nu am ce înțelege interlocutorul prin blocuri comuniste și simt nevoia să întreb: e vorba de toate construcțiile din perioada comunistă? Poate se referă doar la unele? E de rău? De bine? Vorbim despre locuințe colective? Ce naiba înseamnă blocuri comuniste, băi? Generalizarea asta mă enervează încetișor și pentru că, mi se pare, pleacă din înțelegerea greșită a perioadei respective și automat o relaționare stupidă față de istoria recentă și, până la urmă, față de oraș, față de București.
Deci, pentru că nu am ce face mai deștept acum, o să arunc niște explicații rapide și incomplete. Am avut comunism în România? Am avut. A fost la fel, unitar, de la început până la sfârșit? Nu, domne! Există mari diferențe temporale în modul în care comunismul românesc a văzut arhitectura și urbanismul. De la sfârșitul anilor 40 și până în 89 s-au tot schimbat lucrurile. Cred că putem face și o împărțire generală simplificată: anii 50 cu realism-socialism, anii 60 cu modernism, anii 70 și 80 cu postmodernism. Cam asta e imaginea generală. Dar lucrurile nu stau doar așa simplu… există nuanțe, evoluție, schimbări de durată sau bruște și suprapuneri… Adică există multe detalii importante.
Anii 50 sunt marcați de realism-socialist. Importat obligat de la sovietici unde apare artificial în anii 30. Este stilul oficial, multă propagandă, și ne izbește în plin după ce se consolidează regimul comunist. Sfârșitul anilor 40 la noi încă mai avea destulă arhitectură de influență modernistă interbelică, iar trecerea se face impus în special de elementul politic. Unde găsim în București? Bucureștii Noi, Drumul Taberei (prima parte), bulevard Basarabia, un pic prin Vatra Luminoasă sau Drumul Sării și alte zone. Foarte puțin prin centru, iar cea mai importantă construcție e Casa Scânteii. Și, surpriză, avem și scăpări, schimbări, elemente diferite (Parcelarea Cățelu e un exemplu). Nu e totul otova. Stalin moare în 53 și lângă el se întinde și stilul acesta. Sovieticii fac revoluție și în arhitectura lor comunistă și trec la modernism. Noi ne prindem mai greu și abia la sfârșitul anilor 50 partidul decide că nu se mai poate așa, moștenirea e grea și tre să trecem și noi oficial la ceva mai bun, mai luminos. Gata cu arhitectura (oarecum) clasică…
Anii 60 sunt clar ai modernismului. Am trecut și noi încetișor, dar sigur la acest stil. Mai nou, mai tineresc, mai socialist… Avem în oraș zone ca Drumul Taberei, Titan-Balta Albă, Berceni și altele. Cartiere mari și completări și prin zona centrală. Bine, și niște vile mișto în Primăverii. Blocuri multe, multe și ieftine, dar și construcții mai răsărite ca Sala Palatului sau Romexpo. Cartierele trebuie să fie cu multă verdeață, parcuri mari, multă fericire și voioșie și spații comerciale, magazine puse undeva împreună. Și partidu se făcea că se curăță și apărea Tovarășu ca o minune tânără și neprihănită. Și o mai ducem un pic așa până pe la începutul anilor 70. Dar blocurile noastre minunate nu ar putea fi nici măcar locuințe sociale în vest. Nu contează, ele există și sunt lux. Ne apar multe proiecte tip și extrem de rar bloculețe unicat.
Anii 70 sunt un mix între modernism și postmodernism. Se mai lucra cu spor prin cartierele socialiste și apar bloculețe unicat, dar nu pentru oricine. Apar și clădiri din alea mai interesante, Teatrul Național, alea greu de înțeles de popor, din alea care nu au acoperiș. Mă rog, partidul se prinde că la nivel mondial se pune de o schimbare și ia măsuri. Tovarășu e oricum un lider de importanță modială și începe să ne tragă încet, dar sigur către civilizația nord-coreeană. Postmodernismul românesc de început e desăvârșit în București prin frumoasele bulevarde reconstruite: Calea Moșilor, Pantelimon sau Banu Manta, Titulescu. Încet-încet apar și elementele tradiționale, așa cum le înțelege și intepretează partidul. În curând o să avem decorațiile tradiționale ale meșterilor în prefabricate… începe îndesirea…
Anii 80 au venit cu un postmodernism românesc, așa cum a fost planificat de Tovarăș și partid. Cum am început să ne întoarcem la decorații (mai ales cele rrromânești 100%), cum începe să ne placă ce vedem pe stradă. De aia avem astăzi mulți români care apreciază blocurile de pe bulevardul Unirii și căsuța din deal. Chestia asta nu se putea face fără demolări. Cu cât mai multe demolări, cu atât mai minunat orașul. Și pe unde nu demolam (cartierele socialiste mai vechi) umplem de blocuri. Nu mai contează decât ce se vede de la stradă… este deja un pic de întoarcere către arhitectura clasică a realismului socialist… e ceva mai drăguț, pentru oameni…
Aproape 50 de ani de blocuri comuniste. Și la fiecare perioadă putem intra în detalii, să vedem construcțiile unicat, să descoperim când începe proiectarea de fapt, când și cum se iau deciziile, ce influențe… Noroc că apar cărți și (ia să fiu modest) tururi minunate și putem să descoperim. Deci, ce înseamnă blocuri comuniste?
Blocurile de pe Vacaresti (tronsonul dinspre Piata Sudului), proiectate de Leahu, sunt acceptabile dpvd al tratarii fatadelor (in special cele 2-3 turnuri). In spatele primului sir exista un altul de blocuri tip P+4, insa micro-cartierul (fara spatii comerciale aferente!) este salvat de numarul mic de constructii si de proximitatea parcului.
știu despre ce blocuri vorbești, dar în poza de aici apar alea de pe bd. Lacul Tei 🙂