Arhitectura bucureşteană globalizată

Globalizarea în/prin arhitectură ar fi o temă interesantă pentru o lucrare despre Bucureşti. Deocamdată nu am găsit ceva strict pe această temă, dar dacă aveţi o informaţie aştept un semn. Întrebarea este când a început acest fenomen? Când a fost cuprins Bucureştiul de o arhitectură străină?

Răspunsul diferă de persoana cu care porţi discuţia. Primul interlocutor, iubitoarea cu patos extrem a Micului Paris, îţi poate explica destul de vag că totul a început după venirea comuniştilor. În timpul lor s-a distrus totul, iar după revoluţie ne-am umplut de arhitectura asta cu metal şi sticlă, de import. Termopanul este deja un personaj negativ, cel care va distruge arhitectura de calitate a Bucureştiului. Deci, nimic bun în vremea comuniştilor şi totul dezastruos după revoluţie… ceva bun doar în Micul Paris.

Al doilea interlocuitor are ceva mai multe cunoştiinţe despre istoria oraşului. E mai ataşat de perioada interbelică, Micul Paris fiind prea îndepărtat. Adesea se fac confuzii. Micul Paris poate exista liniştit şi în interbelic, dar sigur este că arhitectura modernistă începea deja să distrugă Bucureştiul vechi. Adesea face confuzie între blocuri moderniste ( cubiste, art deco) şi cele din perioada comunistă, cele din interpretarea comunistă a modernismului, a internaţionalismului. Acest interlocutor este îndrăgostit de neo-românesc, crede că Basarabia este încă pământ românesc şi se visează la plimbare pe aglomerata Calea Victoriei din timpul dictaturii regale, antonesciene sau legionare (nu contează care, fiecare îi trezeşte sentimente plăcute). Deci lucrurile bune sunt neo-românescul, mai aproape de tradiţii interpretate, interbelic de aur şi România mare, iar modernul şi comunismul au distrus oraşul.

Al treilea interlocuitor ar putea vedea lucrurile într-un context global, punând în balanţă şi posibilitatea culturii româneşti de a crea un stil, de a impune o schimbare. Nu s-a întâmplat niciodată aşa ceva. Micul Paris se bazează pe arhitectura de import. Micul Paris a fost realizat în special de arhitecţi străini, iar momentul în care cei români şi-au terminat studiile din străinătate, nu a însemnat decât o continuare a aplicării stilurilor neo.

Deci, oricum am privi lucrurile, Micul Paris este ceva complet străin de Bucureşti. De la jumătatea secolului 19 au existat destule voci care să deplângă dispariţia vechiului Bucureşti. Vechiului de atunci. Am continuat să îmbinăm stilurile importate (cele care globalizează încet, dar sigur oraşele lumii) cu inventatul neo-românesc. Statul român a avut nevoie de un stil naţional, la fel ca toate noile naţiuni, dar nu a avut şi cultura necesară pentru a crea ceva solid. Stilul neo-românesc este o reinterpretare a unei interpretări din trecut. Brâncovenescul a avut în împletirea renaşteri cu bizantinul mult mai multe elemente valoroase şi autentice.

Neo-românescul a fost o interpretarea a unor elemente tradiţionale, dar totul s-a redus la formă, la detalii, la „dantelărie şi floricele”. Da, este sigur că era şi calitate, dar mai departe de arhitectură, stilul acesta nu a existat. Putem folosi orice denumire a sa, neo-românesc, neo-brâncovenesc sau naţional, legătura cu Bucureştiul a fost la fel de impusă precum stilurile Micului Paris.

Peste tot acest amalgam au venit avangardiştii, iar mai târziu realism-socialistul stalinist, internaţionalismul şi arhitectura de prefabricate a anilor 80. Ce s-a întâmplat după revoluţie este foarte asemănător cu ce s-a întâmplat în ţările din vest în perioade apuse şi chiar cu ce au făcut restul ţărilor din regiunea noastră.

Privind un pic istoria acestui oraş, cred că nu putem spune că a avut un anumit stil dominant. Nu a avut niciodată acele tradiţii care să-l distingă, cel puţin din punct de vedere al arhitecturii. Tot timpul am împrumutat ceva, în funcţie de perioada istorică, iar elementele asimilate au fost, în timp, văzute ca tradiţie. Să spui că Bucureştiul adevărat este cel al Micului Paris este o aberaţie prin chiar alăturarea acestor cuvinte. Bucureştiul fanarioţilor este prea îndepărtat şi prea puţine elemente s-au păstrat pentru a mai putea fi un reper real.

Am avut întotdeauna cultura demolării şi reconstrucţiei. Procesul acesta s-a făcut aproape de fiecare dată prin introducerea unei modernizări în arhitectură şi mult mai puţin în urbanism. Aceasta este una dintre explicaţiile pentru faptul că avem/aveam clădiri în pas cu moda, dar nu aveam infrastructura. Am preluat doar faţada, doar formele şi le-am decretat după o perioadă (cam scurtă) adevăratul suflet al oraşului. Arhitectura din Bucureşti a fost întotdeauna un element al globalizării.

Dacă am privi doar cantitativ, aşa cum ne place atât de mult, am ajunge la concluzia că adevăratul Bucureşti actual este cel al arhitecturii de prefabricate. Blocurile anilor comunismului domină cantitativ oraşul, nu ne plac, dar nici nu intervenim în mod real. Schimbăm doar faţada, reabilităm termic şi credem că ne-am dezvoltat.

Vă propun un mic exerciţiu. Puteţi ghici din ce zonă a Bucureştiului sunt imaginile folosite în articol? Am ales doar clădiri renovate, în stilul celor care au definit Bucureştiul ca pe Micul Paris. Identitatea puternică a Micului Paris vă va ajuta cu siguranţă să le identificaţi rapid.