Într-un articol recent publicat pe Rezistența Urbană puteți descoperi câteva imagini interesante din Bucureștiul anilor 80 ai secolului trecut. Raiden critică cu mânie (aproape proletară) în textul respectiv modul cum s-a făcut această dezvoltare a Noului Centru civic. Pe bună dreptate. Însă, către final, vine și o concluzie cam trasă de păr: „Nu mai puțin vinovați decât întâiul Președinte sunt arhitecții implicați în proiectul noului Centru Civic.” Serios? Aceeași vină? Și de ce am ales, dintre miile de oameni care au lucrat pe șantierele noului Centru civic, doar pe arhitecți?
Eu m-am mirat un pic. Tocmai arhitecții? Ce au ei așa de special? Citind cu atenția cuvenită întreg articolul am văzut la început într-un paragraf: „Opoziția cetățenilor a fost una minimă. Teroarea psihologică instaurată de Securitatea ceaușistă coroborată cu privațiunile cotidiene din epocă (lipsa alimentelor, lipsa căldurii, penele recvente de curent, etc.) a ținut oamenii departe de agonia Capitalei. Nimeni nu a zis nimic.” Fac un mic efort de logică și pun cap la cap cele două informații. Deci: arhitecții nu sunt cetățeni, ei oricum nu au zis nimic (intră și în mulțimea celor care nu au zis nimic) și nu erau afectați în niciun fel de Securitate sau orice alt element al regimului totalitar. În același timp, în mod miraculos, arhitecții nu erau afectați nici de privațiunile epocii, probabil pentru că ei nu locuiau printre simplii cetățeni, ci în rezervația lor proprie.
Departe de mine de a ideealiza atât profesia cât și pe arhitecți, dar trebuie să vedem dacă aruncarea acestei vine colective nu este un pic cam exagerată. Oricum, orice culpă am găsi, individuală sau colectivă, ea trebuie pusă în contextul epocii și, evident, urmărit dacă arhitecții erau în vreun fel atât de speciali.
Arhitect în comunism
Au apărut în decursul timpului de la revoluție destul de puține texte care să pună în discuție, prezinte sau memoreze modul în care s-a făcut, sau mai degrabă s-a putut face, arhitectură în perioada comunistă. Voi încerca să pun accentul pe perioada anilor 80, cea în care se desfășoară șantierul pentru Noul Centru civic. Arhitecții nu au fost în niciun fel speciali, nu au fost tratați diferit de sistem și cred că proporția celor care au colaborat cu sistemul este egală cu cele din alte domenii.
Prin meseria sa arhitectul are nevoie de un beneficiar. În aceea perioadă aproape unicul beneficiar era Statul. În același timp statul este și cel care posedă toate structurile din viața profesională a unui arhitect. În perioada respectivă nu au existat birouri individuale de proiectare, un arhitect fiind obligat să lucreze în cadrul unui institut de proiectare sau în cadrul secțiilor de proiectare din diferite instituții. Tuturor li se întâmpla asta, iar arhitectul nu era o excepție. Fiind un simplu angajat toate lucrările de proiectare se făceau în cadrul organizat de stat, de sistemul totalitar.
Același sistem decidea standardele de proiectare, de execuție, costurile unei lucrări și bugetele necesare. Tot statul furniza în detaliu absolut fiecare element pentru proiect: suprafețele camerelor, finisaje, materiale de construcție, furnizori. Totul ajunge să fie tipizat. În decusul timpului costul și eficiența economică au ajuns să fie cele mai importante. Calitatea nu a mai avut importanță. Pe lângă acestea statul era beneficiarul care impunea și stilul, viitorul utilizator și modul în caer acesta va „funcționa” în aceea construcție. Arhitectura în perioada comunistă nu mai era decât un mod de a asambla diferitele elemente furnizate de sistem.
În cadrul acestui sistem bine pus la punct (repetat în toate domeniile) arhitectul nu era decât o mică parte nesemnificativă și, probabil în timp – pe măsură ce totul se uniformiza, inutilă. Și totuși au fost destui cei care au încercat să reziste. În primul rând am putea vedea câți arhitecți au fost în pușcării, câți au emigrat forțat sau voluntar, câți au avut de suferit fizic,social sau profesional. Sigur, au fost și cei care au colaborat cu sistemul, au fost parte din sistemul totalitar. Aceștia trebuie nominalizați individual, fie că au devenit academicieni, șefi de institute, cadre superioare de conducere sau au ocupat alte funcții de decizie. Dar aceștia nu decid colaborarea prin faptul că erau arhitecți.
Arhitect pentru Noul Centru civic
Decizia de a realiza noul București a fost una politică. Sistemul și conducătorii săi au venit cu această decizie, iar arhitecții au fost doar unii dintre cei folosiți pentru a o realiza. În același fel îi putem trata și pe ingineri (de orice specialitate), muncitori calificați și necalificați sau soldații caer au lucrat pe șantier. Trebuie spus că prin simplul număr de oameni implicați și modul în care s-a lucrat șantierul pentru Noul Centru civic ar putea fi văzut ca o insulă a unui gulag românesc. Asemănările sunt destul de multe și experiența anilor 50 a folosit mult.
Șantierul acesta atât de vast a distrus mare parte din oraș, iar Casa Poporului și actualul bulevard Unirii au fost doar părți ale acestei refaceri. După cutremurul din 1977 s-a accelerat ideea refacerii orașului și s-a inițiat chiar un concurs de amenajare. Poate că mulți arhitecți au fost entuziasmați, fără a înțelege ce presupunea asta. Au fost și arhitecți care au refuzat să participe, care au anticipat faptul că un astfel de proiect va însemna încercarea de distrugere a Bucureștiului. Dar statul nu a organizat decât o mascaradă, o falsă competiție și nici conducătorii nu știau ce vor. Nu a existat o temă de proiectare, o cercetare prealabilă. În cele din urmă nu a existat niciun proiect clar, totul fiind extins prin decizii arbitrare. Ulterior au fost distruse zone ale orașului care nici nu făceau parte din acest proiect.
Aici cred că trebuie să reamintesc că a existat trustul Carpați, cel al gospodăriei de partid și cel care se ocupa cu proiectarea edificilor unicat, și alte institute sau secții de proiectare. De cele mai multe blocuri s-au ocupat cei de la Proiect București, dar au fost implicate pentru alte construcții diferite secții de proiectare de la ministere, instituții etc. Majoritatea construcțiilor au fost blocuri tip, amplasate în noile cartiere demolate, bulevardul Unirii având alt statut. Sute de arhitecți au lucrat la aceste proiecte (aparent la Casa Poporului erau 3-400). Toate aceste proiecte treceau prin mii de vizionări, în aceste ședințe, pornind de la conducerea institutului sau a secției și în final la Ceaușescu, se decidea forma unui edificiu. Multe nu ajungeau la Ceaușescu, fiind decise de alții, mai mici în rang. Adesea nici măcar proiectantul nu era primit la vizionare pentru a-și susține proiectul. Primeai doar deciziile luate și trebuia să refaci totul până la următoarea vizionare. Și totul se făcea în termenul cel mai scurt, cu eforturi colosale.
Dintre toți proiectanții cred că merită menționat cel care a decis și după revoluție că unul dintre obiective, cel mai falnic, îi aparține. Este vorba de Anca Petrescu, ea fiind singura care și-a dorit asta, dar ea nu o percepea ca pe o vină. Dimpotrivă.
A cui e vina?
Sistemul totalitar este cel vinovat, dar trebuie stabilită și vina individuală. Toți cei care decideau poartă o anumită vină, iar asta nu ținea de profesia lor. Din păcate nici de competență sau morală. Vina nu are cum să aparțină unei categorii profesionale. Am putea generaliza, am putea spune că nu s-a protestat, că s-a făcut prea puțin. Au fost însă și cei care și-au asumat toate riscurile deciziei de a nu colabora în niciun fel. Poate că au fost puțini, dar ar trebui să ne uităm atunci la societatea românească din acei ani. Sistemul totalitar implică tocmai această transformare a tuturor, formarea acestui „om nou”, dezvoltarea unui individ care poate fi utilizat în orice situație dorită de conducători.
Căutăm în continuare. O să mai fie destule ocazii de a discuta despre Noul Centru civic.
Vorba cantecului: „arhitectii fara vina cer sa se faca lumina”
lasă cântecul, tu sigur știi ceva povești 🙂
De la un anumit punct atat populatia cat si arhitectii s-au complacut in situatia existenta. Frica de securitate nu avea nici o treaba. Plus de asta. Sa nu uitam ca arhitectii vechi care au desenat atat de frumos Romania pana la instaurarea nazismului sau a comunismului erau fie morti spre exemplu Zilberman, fie se aflau in inchisoare. Asa ca locul acestora a fost luat de arhitecti care de pe bancile scolii erau indoctrinati cu omul nou. Un lucru atipic s-a petrecut in Constanta pana in 1960. Arhitectii interbelici desi in inchisoare au fost pusi sa deseneze cladiri. Acestia au realizat de la spitale la blocuri de locuinte si hoteluri in stil modernist, streamline sau neoclasice. Cu toate acestea fiind detinuti politici nu au avut voie sa isi treaca numele pe proiecte. Si dau un exemplu – Ioan Puschila cu spitalul municipal din Constanta. Dupa 1960 au inceput demolarile demente. La intrebarea cine sunt vinovatii raspunsul este : politicienii, arhitectii, autoritatile locale, oamenii simplii. Intreg sistemul este vinovat. Iar efectele acestei spalari de creier in masa inca mai au din pacate ecouri puternice si in ziua de azi.
complăcut? mă rog, nu cred că ăsta e un termen corect… unii dintre arhitecții interbelici au colaborat foarte bine cu sistemul, s-au adaptat și au avut chiar funcții importante… alții au lucrat fără să fie interesați de avantaje personale… înlocuirea a fost treptată și nu chiar așa de clară… am fost anul trecut la o conferință despre arhitecții din închisori, dar nu știu dacă a fost publicată ulterior și cartea
„În același timp, în mod miraculos, arhitecții nu erau afectați nici de privațiunile epocii, probabil pentru că ei nu locuiau printre simplii cetățeni, ci în rezervația lor proprie.” – asta chiar nu știu de unde ai scos-o nu am insinuat absolut deloc aceste lucruri. Arhitecții puteau profita mai mult de analfabetismul arhitectonic al Ceaușeștilor și ar fi putut să-i ducă de nas măcar la aspectul clădirilor, să fie mai actual, la vremea respectivă.
A venit Ancuța Petrescu, de exemplu, cu proiectul de exterior al Casei Republicii și în mare parte așa a rămas. Eu nu am spus că arhitecții nu au dus-o greu în comunism, ci doar că puteau să facă mai mult pentru acest oraș chiar și sub dementul de Ceaușescu.
asta pare că spui în momentul în care nominalizezi o categorie profesională ca vinovată, dar te referi la restul populației ca fiind sub teroare… tocmai analfabetismul acesta (nu era doar al Ceaușeștilor) este unul dintre elementele care conduce la dezastre, valabil și astăzi… de aia și zic că e nevoie să citim mărturiile celor care au lucrat atunci… poate că ar fi nevoie să vezi și care este procesul prin care se realizează o construcție, astfel o să-ți dai seama că în mod real arhitectul decide extrem de puține lucruri… nu știu dacă se putea mai mult și ar trebui să definim acest mai mult, dar, folosind aceeași logică, nici societatea nu a făcut mai mult, deci de ce ar fi fost arhitecții mai speciali?
Atentie, domnule Popescu! Anca Petrescu era sef proiect complex, nu a fost doar unul din acei arhitecti care au lucrat la Casa Poporului. Ea era arhitectul sef care decidea exact ce sa se faca si modul in care trebuie executat. Sa nu mai vorbim de faptul ca la vizionari ea era cea care ii prezenta lui Ceausescu stadiul proiectului. A fost o munca titanica, la care s-a supus.Toti acei 400 de arhitecti de care vorbiti erau sub comanda ei directa. Mentionez de asemenea ca Anca Petrescu a fost hulita in toate ziarele romanesti de dupa ’90, deci nu a decis ea ca este arhitectul responsabil de aceasta „oroare” ci s-a decis in unanimitate. Anca Petrescu a sustinut faptul ca Palatul Parlamentului, fosta Casa Poporului, nu este numai un monument al comunisumului si o fapta blamabila nascuta in timpul unei dictaturi.
Domnule Popescu, ar trebui sa discutati despre lucruri in termenii in care s-au petrecut.
Stați liniștită că sunt foarte atent. „Termenii” de care vorbiți sunt probabil diferit percepuți…
„Ea era arhitectul sef care decidea exact ce sa se faca si modul in care trebuie executat”
:)) haideti doamna Cristina, sa fim seriosi. Nu ea decidea mai nimic. Daca in tara aia era unul sau doi oameni care decideau orice, cum credeti ca ea decidea cum o sa fie Casa Poporului?
Nu stiu prea multe povesti. Dar arhitectul cu care faceam meditatii in 1987, Adrian Oprea, a fost chemat sa faca planse de fatade randate pentru „casa poporului”. Ne-a povestit ca erau 1:50 deci uriase avand in vedere scara cladirii. Cum el era foarte talentat la randari in stilul interbelic si al anilor ’50 (a fost asistentul lui Duiliu Marcu), ceruri furtunoase, umbre pe fatade, cu detalii pana la toate canelurile coloanelor, rezultatul a fost fascinant pentru ceausesti, in special pentru ea. Ne povestea noua, elevilor la meditatii (nu avea retineri) cum Leana ar fi zis vazand plansa cu varianta de fatada: „Uie Nicule, se invart coloanele !”. Comanda face arhitectura, mai ales cand ea e ferma si bazata pe tzopism. Asa era in epoca – mai baga ceva „cu specific national” pe la prefabricatele alea nenorocite, sa facem in serie cu multa prefabricare si repede (nu conta ca e stramb, prost imbucat, trebuia respectat termenul). E o prezentare a lui Serban Sturdza incare povesteste cum i-au macelarit proiectul de centru de hematologie din Timisoara si cum a trebuit sa lucreze „pe sub mana” ca sa faca ceva de care sa fie multumit …
mă gândeam că ai auzit ceva și prin școală 🙂
In scoala sunt in curs de elaborare vreo doua doctorate (cel putin) legate de perioada cu pricina. Dar mai e si cartea dnei Zahariade cu acoperirea problematicii asteia intre 1944 si 1989.
Mi s-a povestit cum a decurs proiectarea zidului inconjurator al incintei .
CCCF trebuia sa execute, dar „cei doi” nu fusesera multumiri de proiect, desi se facuse o macheta la scara.
S-au facut alte 3 variante, ce au fost transpuse in machete la scara naturala si cu materiale definitive. Toate 3 erau proiectate de arhitectii din colectivul Ancai Petrescu si erau groaznic de incarcate cu frunzulite, fier forjat, reliefuri complicate. Cei doi au vizionat variantele si nu au fost multumiti. Ceausescu a dat solutia: „faceti ca la Cotroceni”. Am dedus ca nu ei agreau frunzulitele, ci asa li se propuneau variantele.